O nouă traducere din Serge Daney, despre Revoluție

Ultimul an mi-a fost marcat, în mod nesurprinzător, de reveniri mai țintite sau mai hoinare la scrierile fundamentale despre imagine ale criticului Serge Daney. Știam că, dintre luările sale de poziție – nu cine știe ce numeroase, dar toate decisive – pe subiectul Revoluției Române, în care Daney a găsit deopotrivă o apoteoză și o crudă dezmințire a capacităților televiziunii ca mediu audiovizual, îmi mai rămăsese de tradus una, cea mai enigmatică și mai oblică, pe care criticul a publicat-o într-o ediție a ziarului Libération din 26 aprilie 1990: „Nicolae et Elena lèguent leur corps à la télé”. Am stat destul de mult cu textul în șantier, tot uitînd de el și tot reluîndu-l într-o doară, pînă ce am ajuns la o versiune relativ mulțumitoare. Dificultatea e datorată mai ales limbajului criticului, care se-arată acum destul de încifrat și evocă o fervoare teoretică șaptezecistă, abia îndulcită de instinctul său stilistic genial (și mai generos ca oricînd cu metafora). Pe scurt, cine nu vorbește fluent lacaniana s-ar putea să aibă ceva bătăi de cap în a-l penetra pînă la capăt (a fost cazul meu, deși „mini-îndreptarul” său televizual e cu bătaie lungă pînă în zilele noastre). Mai notez, cu titlu personal, și că mi se pare important să punem reflectorul pe astfel de contribuții critice, care se îndepărtează de scenarita de rigoare a comentariilor despre Revoluția Română, pentru a discuta aplicat mutațiile regimurilor media (imaginea fiind o creatură foarte agitată în ultimii 30 de ani). Și asta mai ales pe fundalul actual, cînd amintirile și sentimentul de urgență al evenimentului respectiv par tot mai difuze și confuze: vezi cum anul acesta, pentru prima dată din 1989, alarma n-a mai sunat pe 20 decembrie la ora 12 în Piața Victoriei din Timișoara, din cauza unei banale defecțiuni tehnice…

Orișicum, mai jos e de găsit articolul integral (preluat din volumul antum Devant la recrudescence des vols de sacs à main, ed. Aléas, pp. 168-171). Celelalte două analize ale lui Daney despre decembrie 1989 pot fi consultate aici și aici.

***

Nicolae și Elena își lasă corpurile moștenire televiziunii

Dacă am putut să le purtăm pică Elenei și lui Nicolae Ceaușescu pentru cît de prost au guvernat România în timpul vieții, nu putem decît să le felicităm cadavrele pentru cît de des apar – și încă cu un real succes – la televizor. Luni seară ne-au stupefiat iarăși prin morga de mari profesioniști cu care i-au disprețuit pe figuranții palizi care, încă o dată, i-au împușcat.

De asemenea, dacă am putut purta pică televiziunii pentru cît de prost a informat despre soții Ceaușescu pe vremea cînd guvernau, nu putem decît să o felicităm pentru că le-a dat cadavrelor lor ocazia de a-și face debutul pe piața mondială a emoției. Din ce în ce mai morți, mai ciuruiți, mai umflați și mai pămîntii, teribilii soți erau chiar pe punctul de a deveni figuranții cei mai prost plătiți din istoria televiziunii. Din fericire, doar ce s-au găsit în sfîrșit niște oameni (Sulitzer!) care să ceară bani și să readucă situația la normal, adică la o doză normală de sordid.

Cum s-a ajuns aici? E ceea ce s-a discutat apăsat la nenumărate colocvii (cel mai recent fiind acela de la Valence, în regiunea Drôme) consacrate modului în care România și Televiziunea s-au manipulat pînă la urmă una pe cealaltă. De unde și trei întrebări, cel puțin. De ce au ratat românii în așa măsură actele simbolice care ar fi trebuit să le permită să întoarcă fără prea mari pagube pagina Ceaușescu a istoriei lor? În ce măsură rateul acesta n-a fost agravat de modul de funcționare morbid al televiziunilor occidentale? Nu cumva e zadarnic să aștepți de la televiziune o cît de mică eficacitate simbolică?

La prima întrebare putem începe să răspundem. Obișnuiți să mintă pentru cauza greșită, românii n-au crezut că în ziua în care cauza lor va deveni justă le vom face morală pentru un ușor forcing asupra informației. De unde acest proces trucat și trunchiat și această groapă comună de la Timișoara, propusă în grabă jurnaliștilor străini. Costul operațiunii: mare. Obligați să retragă groapa comună și să completeze procesul, românii dau nu numai senzația că au trecut pe lîngă „actul televizual unic” al revoluției lor, ci și pe aceea că în locul lui au livrat un foileton macabru, montat împotriva bunului-simț, lacunar și ticsit de intenții ascunse și de non-spus. Am glosat așadar prea repede cu privire la caracterul exemplar al stop-cadrului căderii lui Ceaușescu, din moment ce, aidoma unui revenant, fantoma video a acestui cadru nu încetează să ne bîntuie. Este cu adevărat un eșec.

Și la a doua întrebare putem răspunde. Putem cu atît mai mult cu cît televiziunea noastră ne este cunoscută și se supune unui regim al adevărului care îi e propriu. Regim de fier pe care îl putem descompune în felul următor. 1) Nu există alt adevăr la televizor decît acela al directului. 2) Singurul direct care – la o adică – merită este moartea. 3) Singura dovadă a morții este posibilitatea de a produce un cadavru. În acest sens, eterna reîntoarcere pe micul ecran a cadavrelor Ceaușeștilor este evenimentul prin excelență, iar comentatorii de luni seara (bietul Cotta!) s-au prefăcut fără o reală convingere că descoperă în versiunea lungă a procesului un interes care să fie altceva decît simplu voaierism.

De a treia întrebare, în schimb, nu putem decît să ne apropiem timid, într-atît de gravă e. Dacă e simbolic orice act care scandează durata și instaurează timpul pentru un grup de indivizi care – tocmai din acest motiv – se recunoaște îmbarcat pe unul și același schif, televiziunii îi este, i-a fost și îi va fi foarte greu să creeze astfel de acte. În mod paradoxal, tocmai omniprezența ei o face neputincioasă. Mondială și permanentă, ea nu mai scandează nimic. Zapabilă și împovărabilă după bunul plac, ea ignoră catharsis-ul. Vitregită de hors-champ, ea este totodată lipsită de alteritate. Cutare eveniment care, pînă mai ieri, trecea drept „simbolic” (să zicem călătoria Papei) devine o pură parodie în marea tradiție a umorului sec din ultimele filme de Buñuel. Invers, ceea ce, pînă mai ieri, nu ținea decît de „realismul” cel mai trivial (să zicem execuția Ceaușeștilor) devine, odată televizat, simularea furioasă a unui act simbolic care nu a „prins”.

Simțim în ziua de azi această furie cam peste tot și mai cu seamă la televiziune. Să revenim la Ceaușești: furia soților-victime, furia tetanizată a călăilor, furia incompetentă a comentatorilor, furia obscenă a audienței, furia virtuoasă a celor care se consideră manipulați. Care e această furie? Nu cumva e cea care se naște dintr-o dezamăgire definitivă, fix aceea pe care perversul o cunoaște atît de bine atunci cînd, constrîns să-și ruleze fără încetare același film, condamnat să nu vadă niciodată totul sau să nu capteze momentul decisiv care îl obsedează (mica sau marea moarte), se știe osîndit să se împiedice invariabil de rebutul juisării sale și de rămășița fantasmei sale: un corp stupid în urma coitului (animal trist) sau un cadavru obtuz în urma salvei. Încă un pas și se va sprijini de ceea ce se împiedică. Tocmai acest fel de a-ți dori să înscrii simbolicul în real și să aștepți de la cele mai sîngeroase treceri la fapte cine știe ce adevăr de negăsit e ceea ce a adus, prima dată, fascismul. Cine ne dovedește astăzi că dorința unor astfel de treceri la fapte nu a revenit?

Căci cu cît renunțăm mai des să interpretăm lumea, cu atît ne năpustim mai tare asupra corpurilor care o populează. Corpul nu e suportul unei povești singulare, ci rebutul disprețuit al unui vis. Cu cît Libanul e mai greu de înțeles, cu atît mai filmabile sînt cadavrele libaneze. Cu cît România e mai sumbră, cu atît cadavrele Ceaușeștilor reiau mai des munca. Această fobie a omului față de propria sa imagine, această tautologie care sfîrșește prost, televiziunea a ales să le îmbrățișeze. Mai degrabă la rău decît la bine.

Nu se poate explica altcumva decît prin această fobie înverșunarea crispată a moraliștilor din toate taberele contra emisiunilor lui Karlin și Lainé, vinovați numai de a fi pus la dispoziția telespectatorului oarecare interesanta umanitate a cobailor oarecare – dumneavoastră, eu – de la Dragostea în Franța. Cu aceste ființe și aceste lucruri care ne sînt de acum la îndemînă, aici, aproape de noi, obscene și amenințătoare de la atîta disponibilitate, e urgent – cu riscul a ce e mai rău – să învățăm să facem altceva decît să numărăm impacturile gloanțeor în corpurile lor.

Cinemaul, lucru știut, este adesea conștiința decalată a celor care nu au conștiință, adică preoțimea televizuală (care are – din lipsă de ceva mai bun – un preț: gîndirea lui Guillaume Durand, de pildă, valorează șapte milioane de centime pe oră, aviz amatorilor). Așa se face că un film pe care îl vom vedea în curînd – noul „ultimul Fellini” – spune în felul său – chiar și el furios – două sau trei lucruri despre catastrofa care, poate, amenință. Ce povestește Vocea lunii? Ca întotdeauna la Fellini, multe evenimente incomplete culminează într-un eveniment prea definitiv. Într-o zi, într-un orășel din Italia, oameni, muncitori, au reușit să captureze tocmai simbolul a ceea ce este îndepărtat: luna. Luna este deci pe pămînt, un enorm disc de lumină palidă, prizonieră în mijlocul trecătorilor, notabililor și curioșilor. Întîi privim luna și apoi îi vorbim, îi cerem socoteală, sensul vieții, diverse lucruri, uite-așa, și cum idioata tace din gură, un exaltat trage în ea și atunci vedem o găurică neagră pe partea stîngă a lunii. Catastrofă.

E multă vreme de cînd Fellini ne tot descrie lumea în care trăim, lume în care obiectul dorinței este aici încă dinainte ca dorința să aibă loc, lume în care, după cum spune Virilio în excelenta ultimă lucrare a sa (Inerția polară): „De-acum încolo, totul se petrece [arrive] înainte de a fi necesar să plecăm [partir].” Luna asupra căreia se trage este ca soții Ceaușescu: oferită printr-o disponibilitate la început minunată, nesperată, apoi surprinzătoare, apoi jenantă, apoi panicardă, apoi condamnată la toate ultragiile.

Cum să reinventăm distanța?

(foto: cotidianul)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Creează un site web sau un blog la WordPress.com

SUS ↑

%d blogeri au apreciat: