Caraorman, satul din Deltă unde măgarii stau la bloc

Chiar și-n miezul zilei, atunci cînd cele două magazine alimentare se închid și doar măgarii mai rămîn în centru, să se tăvălească prin nisip în arșița soarelui, la Caraorman e activitate: doi bivoli nărăvași sînt urcați în remorca unui SUV și lovesc cu toată forța copitelor în stînga și-n dreapta, iar mai sus de debarcader, înspre Crișan, are loc curioasa descărcare a alimentelor de pe vaporașul care le-a adus tocmai de la Tulcea. Curioasă, pentru că se petrece chiar în apa canalului, în zona suficient de adîncă pentru vaporaș, suficient de întinsă pentru tractorul care le preia. Viața continuă cu îndîrjire la Caraorman, deși cursul său este mai sinuos decît în majoritatea locurilor. Cunoscîndu-i pe oamenii de aici, înțelegi că nici nu se putea altfel – dar pentru asta trebuie să lași în urmă etichetele de tip „peisaj postapocaliptic” și „ruine înspăimîntătoare”, adevărate lipitori care sug sîngele unui loc viu și-l înlocuiesc cu senzaționalisme de suprafață.

Căci mai există o mișcare în orele moarte ale după-amiezii de vară: convoiul de jeep-uri – vedem chiar și un camion forțos, dintr-acelea cu care s-a pătruns cîndva pînă în măruntaiele inaccesibile ale URSS-ului – care transportă turiști de la ponton pînă la Pădurea Caraorman, sora geamănă a Pădurii Letea, și ea tot mai vizibilă în ultimii ani. Turismul a luat avînt în zonă odată cu pandemia, cînd Dunărea a început să semene cu un Mekong plin de bîzîială nautică. Chiar și așa, Caraorman a rămas loc de tranzit: aici nu se doarme, aici se trece în viteză, în boat trips de cîteva ore. Satul se vede de pe geam, la fel și sătenii. Ferice de noi, prezențe cu siguranță exotice la căderea serii peste streașina birtului, care am plecat la Caraorman într-o doară și ne-am întors cu rucsacii grei de la atîtea povești.

De pe vaporașul Fieni, care leagă molcom Crișanul branșat de Caraormanul izolat, pare ireal că la capătul unui canal tăiat ca-n palmă se poate întinde o așezare atît de frumoasă, traversată de dune de nisip și cocoșată de vînturi deltaice. Frumoasă, pentru că refractară la boom-ul de „autentic” și „tradițional” care a sufocat România de azi. Într-o lume amenințată de varianta Delta, Caraorman cel din inima Deltei e afară din povestea asta alienantă, trăind într-un timp și o liniște care nu prea ne mai aparțin. Satul nu a cîștigat în fața istoriei: o arată mariajul păgubos dintre comunism și capitalism, care a lăsat locul schilodit de pe urma unei tranziții brutale, rămînînd să găzduiască un cvartal de blocuri-fantomă unde și-au făcut culcuș măgarii, singurii care mai pot privi înainte cu blîndețe. În sat se bea mult, iar oamenii au fața roșie de la soare și de la bere: ce strategie mai bună cunoașteți pentru a putea face față jafului și abandonului? Măcar birtul e ca un adăpost de solidaritate fragilă între năpăstuiți. Cîndva, aici funcționa o sală de cinematograf, iar cine privește fotografii de demult cu oamenii locului va rămîne trăznit de voia bună, curățenia, plăcerea de a trăi care emană din fiecare clișeu. Sînt lucruri imposibil de fabricat, prinse de niște instantanee care nu mint.

Pe străzile nisipoase ale satului circulă multe mașini de teren și puțini oameni. Comunitatea e mică și aproape autarhică, deși mai toți cei din Tulcea cunoaștem pe cineva de acolo. Căutătura localnicilor e iscoditoare – au îndurat prea multe țepe la viața lor –, dar cheful lor de a te trage la o poveste e pe bune. Undeva în „mahala” – așa numesc sătenii curțile aflate la distanță de centru – am găsit casa familiei, unde acum mulți ani se organizau fabuloase reuniuni cu cîntec și cu lacrimi, iar acum cresc buruieni și corcoduși lăsați de izbeliște. Pe vapor ne-am împrietenit cu Lucian, care a revenit în Caraorman pentru o scurtă vacanță, între două ture pe navele maritime. Seara ne-a chemat la el ca să ne facă turul casei părintești mari și frumoase, unde acum a rămas doar el și habar nu are ce să facă cu atîtea camere goale. Cu ochi ageri privește de jur-împrejur, apoi ne-arată luna galbenă și o colonie de pelicani instalată pe balta din spatele gospodăriei: singurătatea acestui om e palpabilă, dar alinată de acele chipuri agățate în fotografiile alb-negru din cerdac. Tot pe vapor, la debarcare, un bărbat ne-a strigat mie și lui Lucian: „băieți, am ajuns acasă!” Habar n-avea cît de adevărat a sunat atunci totul.