Un text scurt de Serge Daney, la 76 de ani de la naștere

Pe 4 iunie 2020 se împlinesc 76 de ani de la nașterea lui Serge Daney. Cu ocazia asta am ținut să traducem un nou text despre România pe care i-l datorăm. Este vorba despre un „bilet” scris în imediatul morții lui Ceaușescu, care lansează cîteva mingi la fileu, din perspectiva unui om de imagine, privind procesul sumar al dictatorului, din 25 decembrie 1989. (Găsiți aici o introducere modestă în biografia lui Daney, urmată de traducerea unui eseu mai amplu dedicat Revoluției Române ca eveniment televizual.) Daney a scris mai multe articole despre țara noastră, în decursul unei vizite din 1990. Poate că într-o bună zi le vom traduce și pe acelea.

Textul a fost publicat inițial în ziarul Libération, ediția din 27 decembrie 1989.

Textul este reluat în tomul 3 al seriei La Maison cinéma et le monde, serie care culege, în patru volume ordonate cronologic, (aproape) toate articolele nepublicate în volum ale lui Serge Daney. Cartea poate fi comandată online aici sau aici. 

Acest scurt eseu este reprodus pe blog cu acordul editurii P.O.L., deținătoare a drepturilor de autor pentru volum, pentru o durată de doi ani, pînă la data de 2 iunie 2022. 

Ținem să mulțumim pe această cale doamnei Vibeke Madsen și întregii echipe de la editura P.O.L., pentru bunăvoința de a autoriza publicarea traducerii de mai jos. 

JUDECĂTORII ȘI ASASINUL

În ce moment apare nevoia de a arăta? În momentul în care alții au nevoie să vadă. Noile autorități de la București aveau nevoie să arate poporului român (și lumii întregi) dovada că a existat un proces cu acte-n regulă. Condiția simbolică a noii lor puteri fragile: să arate. Era necesar ca filmul să fie repus la locul potrivit, iar planurile tremurate sau înghețate ale unui proces să succeadă imaginii fixe a cadavrului Conducătorului [în română în orig. – n. tr.]. Un proces militar care, în ciuda caracterului său expeditiv, să poată trece drept „act”. Nu lui Ceaușescu îi este adresat discursul judecătorilor, ci spectatorului: da, acest proces este nu doar legitim, ci și legal. Noi, cei care nu sîntem români, îi vom fi văzut, deci, pe soții Ceaușescu ca vedete media o singură dată, ultima. Noi, cei care nu cunoșteam portretele idealizate ale Conducătorului, vom fi privit, pentru un timp, un fost ucigaș acrit, cu alură vicleană și gesturi seci, la braț cu o scorpie. Și în cazul în care am fi avut dubii, ne va fi fost reamintit că marile momente ale Istoriei – cu condiția minimă să le urmărim „în direct” – comportă mai mult decît alaiul lor de timpi morți și, în cele din urmă, de jenă. Ținînd cont de progresul înregistrat de televiziune în privința „datoriei de ingerență”, trebuie să ne așteptăm la alte scoop-uri care vor semăna – asta-i viața – cu niște fapte diverse monstruoase, în care toți actorii joacă prost.

În ce moment apare dorința de a vedea? Atunci cînd ni se ascunde ceva, desigur. Paradox: odată ce, pentru prima dată, putem vedea un dictator care și-a pierdut puterea și e pe cale să-și piardă și viața, foarte curînd nu mai vrem să-l vedem pe el, de fapt. Vrem să-i vedem pe cei care îl judecă și care sînt îndreptățiți să o facă, dar nu neapărat și să se sustragă din cadru. Hors-champ-ul [spațiul din afara cadrului – n. tr.] reprezintă o resursă de imaginar pe care nu trebuie s-o lăsăm niciodată de capul ei. Ieri seară, imaginea acestor judecători în off, cărora le-am zărit din cînd în cînd un cot sau un umăr, ne-a lipsit. Iar stop-cadrul, de data asta, nu mai avea valoarea unui semnal absolut, ci a unei biete găselnițe pentru ca să nu-i vedem pe cei pe care, în schimb, îi auzeam. Actul care a constat în improvizația acestui proces și în înregistrarea sa nu mai e, în consecință, decît un act pe jumătate. E ca și cum judecătorii se aflau prea aproape pentru a continua să se compromită, fie și în contraplanul unei imagini, cu ei. Probabil că o singurătate după chipul soților Ceaușescu nu are drept hors-champ decît singurătatea poporului român față-n față cu el însuși.