Viață în zona gri din estul Ucrainei, de dinainte de război

Despre Andrei Kurkov am mai scris pe blog într-o perioadă în care dezbaterile lingvistice de tipul Kiev vs. Kyiv nu ajungeau pe prima pagină în presa franceză pentru că, în fond, ce se întîmplă acum în Ucraina nu părea decît ceva localizat, de care abia dacă mai auzeam. După cum o spune chiar Kurkov, fusesem mult timp în faza în care „lumea uită de războaiele tăcute și de conflictele neterminate”.

Or, într-un cu totul alt context, am pus mîna pe cel mai nou roman al său – Albinele gri, tradus în engleză de Boris Dralyuk, ce se citește repede, păstrînd ritmul și simplitatea prozei pe care o văzusem deja în celelalte cărți. Acțiunea îl urmărește pe Sergheici, un bărbat din Donbas, pentru care războiul ce se desfășoară de ani buni în apropierea casei sale nu trebuie să-i afecteze în vreun fel activitatea sa de toate zilele: apicultura.

Deși rămas aproape singur în satul ce fusese evacuat, Sergheici are un unic obiectiv: să asigure bunăstarea albinelor și producția de miere, indiferent față de riscurile la care se expune. Filonul absurd pe care Kurkov îl explorează mai mereu se face resimțit din primele pagini, iar romanul prezintă epopeea lui Sergheici pentru care punctele de control, noile frontiere, drumul spre Crimeea și înapoi în Ucraina, nu sînt decît mici bariere în împlinirea obiectivelor sale personale.

Cu toate acestea, dacă pentru o bună parte a periplului Sergheici pare nepăsător, blazat, chiar neinteresat de fragilul echilibru din estul Ucrainei din acea perioadă, mai multe momente-cheie îl trezesc la realitate. Fie că vorbim de presiunile la care este supus ca urmare a asocierii, pe timpul verii, cu o familie de tătari din Crimeea sau de amenințările de extrădare din Federația Rusă – unde pare că se duce doar pentru a asigura o vară liniștită și cît mai productivă stupilor pe care-i cară peste tot –, Sergheici înțelege progresiv că dorința sa de a rămîne în zona gri, acea fîșie ce separă teritoriile ocupate de Rusia de restul Ucrainei, va fi tot mai greu de împlinit.

Sergheici nu se întorcea la război, ci mergea acasă. Nu era vina lui că propria casă se afla acum în mijlocul conflictului. În mijloc, dar fără să aibă vreun rol. Nimeni nu trăgea în inamic din curtea sa, de la ferestrele sale, de la gardul său, ceea ce înseamnă că nu avea niciun inamic. Poate de asta casa lui încă mai rezista, neatinsă de obuze și de mine.

Personajul lui Kurkov pare, așadar, să fie un model de dezinteres față de politică și militantism, genul de om pentru care viața continuată în acel loc în care „ai trăit suficient ca să ai mai multă familie în pămînt decît deasupra sa” era mai importantă decît susținerea unor idealuri impuse de mai sus. Sergheici conduce aceeași Lada verde cu acte ce datează din perioada Uniunii Sovietice, iar formalitățile la care este supus în periplul său îi par cel mult banale.

În condițiile de azi, însăși posibilitatea unei vieți în zona gri pare depășită. Albinele gri rămîne, totuși, cronica unei existențe care pînă nu demult reușea, încă, să jongleze cu frontierele fluide și atrocitățile războiului, asta la un moment în care încă se mai putea spera.

A doua parte a romanului este, în anumite feluri, un fel de rămas bun adresat Crimeii care s-ar putea să nu mai existe niciodată. Nu știu nici cînd mă voi mai întoarce în estul Ucrainei, nici cînd se va sfîrși războiul. Dar sper sincer ca războiul să îi lase în pace pe locuitorii zonei gri astfel încît mierea făcută de albinele din Donbas să nu mai aibă parfumul amar al prafului de pușcă. (Andrei Kurkov în prefața scrisă în 2020)