Chilia Veche, iulie 2020

Mă gîndeam să vă spun că, dacă nu știți unde să găsiți un locșor deltaic adăpostit de bîzîitul motoarelor de șalupă, dacă vă aflați în căutarea unei destinații mai puțin hipsterești decît Sfântu Gheorghe sau mai puțin comode decît Sulina, bref, dacă sînteți pe vibe-ul FuturEast, atunci Chilia Veche e ce vă trebuie. Apoi mi-am amintit de ceea ce s-a ales de oamenii care-au strigat „aur! am găsit aur!”, așa că schimb tactica și renunț la elogii. Nu de alta, dar n-aș vrea să mă trezesc, data viitoare cînd dau pe-acolo (adică cît mai curînd), că locul a ajuns ticsit de turiști după ce ne-au citit reportajul!

Am stat deci trei nopți la Chilia Veche, pe care o descopeream, ca niște tulceni get-beget, pentru prima oară. Pasagerul de Chilia, mai ales în ziua vîntoasă și aspră în care ne-am pornit noi la drum, nu transportă – ca pe Sfântu Gheorghe – tineret cu flori în barbă, ci lume îmbătrînită înainte de vreme, cu pielea arsă de soare și părul de culoarea vîntului turbat: oamenii Deltei. E ceva înduioșător la traseul ăsta interminabil (care continuă și după Chilia Veche, pînă la Periprava, cu vaporul tot mai gol), pe brațul cel mai straniu al Dunării: în dreptul Izmailului plutesc șlepuri ruginite în derivă (à suivre în postul următor), iar în Chilia ucraineană fumegă îndîrjit coșurile fabricilor… Înduioșătoare e mai ales perseverența de-a asigura un mijloc de transport celor din părțile locului, Ceatalchioi-Pătlăgeanca-Pardina-Chilia-Veche-Periprava, care încă n-au plecat definitiv „la oraș”. Turiștii nu par să se înghesuie: la îmbarcare sîntem priviți cu nedumerire și ni se spune că vaporul de Sulina e în altă parte.

Există și-un drum terestru pînă la Chilia Veche, suficient de prost și de obositor însă pentru ca mașinile să nu dea pe-afară. Din ce înțeleg, localnicii ar dori să se facă drum asfaltat, așa cum se tot încearcă de ani buni; pînă una-alta, noi ne bucurăm de liniște. În sat s-a turnat recent asfalt, dar gurile rele zic c-o să se crape cu prima ocazie.

Oare toți oamenii din Chilia sînt ca Alin, barcagiul cu care mergem într-o zi pe canale, pînă la Mila 23: vag nemulțumiți, resemnați la gîndul că viața nu-i deloc simplă și totuși mereu binevoitori și gata să-ți dea o mînă de ajutor? Cert e că, după doar cîteva zile, ne simțim deja cumva de-ai locului. Cel mai fain e seara, înainte să se închidă supermarket-ul (la 22:00), cînd se fac ultimele cumpărături: gospodinele iau cele trebuincioase, Duster-ul celor de la Frontieră luminează cu farurile roiurile de țînțari (polițiștii, deportați din alte locuri ale țării, deja ne zic „salut, băieți!”, apoi își iau sărățele pentru noapte), iar noi mai rămînem la mese („locul de odihnă pentru clienții magazinului”), cu-o bere în față, și după ce televizorul lăsat pe MTV sau pe vreun meci din Liga 1 se stinge.

La Chilia nu veți găsi restaurante à la carte, iar pensiunile încă sînt o priveliște rară. Nu-i marea în apropiere, must-urile Deltei sînt și ele la ceva distanță: ce bucurie pe capul nostru, care nici nu ceream mai mult! Pare să existe în continuare o viață independentă de turism, în care puștimea joacă fotbal pe terenul de lîngă pontonul pasagerului, cei mai mari își dau întîlnire prin scheletele de clădiri care mucezesc neterminate, ca într-un film de Zviaghințev, iar bunicii se îngrijesc de grădinițele din fața blocului. Pe scurt, un loc normal și încă viu (nu împăiat), așa cum din păcate există tot mai puține.

Fotografii realizate de Ioan Suhov și Victor Morozov pe film Kodak Color Plus 200. Developat și scanat la isopatrusute. Text de Victor Morozov.