Dacă Victor scria acum cîteva zile despre Chilia Veche și cele trei zile excepționale pe care le-am petrecut acolo , mi-am zis că, la rîndul meu, ar trebui să chestionez puțin vizita de jumătate de zi pe care am realizat-o la Mila 23, tot în Delta Dunării.
Pornind din Chilia cu barca, nu ne-a luat mai mult de oră să ajungem la satul despre care toată lumea pare să vorbească. Și asta nu doar datorită lui Ivan Patzaichin și a celorlalți sportivi din zonă, ci și a unui adevărat boom turistic, care pe noi ne-a scos rapid din letargia ușor contemplativă – observațională, după cum ar spune Victor – cu care plecasem în aceeași dimineață.
Am acostat în centru, iar o tură rapidă prin sat părea deja să ne arate o lume de Deltă destul de diferită față de cea cu care fusesem noi obișnuiți: băncuțele de odihnă ale babușkilor, plasate în fața caselor, sînt aici înlocuite cu umbrele, anunțuri de cazare și năvoade ce par puse în vitrină.
Ca o mică paranteză, ne-a surprins, pentru un sat în care turismul pare-n floare, să aflăm că nu putem lua masă nicăieri. Asta în condițiile în care terasele par să abunde la malul apei, pe pontoane și pe pietonal. Doar o alegere de piață pentru a-și securiza un venit adițional stabil, sau poate (sperăm noi) o preferință a localnicilor de a dezvolta o relație ceva mai semnificativă cu cel pe care-l găzduiesc?
Totuși, pe măsură ce avansam printre alei înguste, sălcii și debarcadere fără număr, începeau tot mai mult să ne lipsească pontoanele mari din Chilia pe care localnicii nu țin morțiș să afișeze Accesul interzis. Cumva, dacă cineva ar documenta sociologic aceste mici pontoane de ancorare, apărute mai peste tot în Mila înconjurată de ape, probabil că ar putea vedea aici nu doar o formă de gentrificare ce preia din obiceiurile locale și simte nevoia să le supra-afișeze, ci mai ales o istorie a tranziției post-comuniste (să fie, oare, ceva specific anilor de după ’89 sau să fie și mai vechi boomul turistic?), în care pensiunea de 4 margarete și vreo 3 etaje ia încet locul caselor lipovenești tradiționale.
Este clar că am ratat destul de multe și că prima impresie poate fi de multe ori greșită; în fond, specificitatea satului se mai resimte nu doar prin lipsa accesului auto și a mașinilor – ceea ce face prezența celor cîteva vehicule chiar inedită –, ci și prin clivajul între două lumi ce par să nu comunice: una a turismului, a ospitalității, a tradițiilor expuse în vitrină și a preparatelor gastronomice făcute în cantități industriale și alta a părții din sat aflate departe de centru, la periferie dacă vreți. Aici, casele tradiționale aflate în paragină, carcasele de Dacii sau curțile cu bălării te fac să te întrebi de ce ar veni cineva în Deltă doar pentru aer condiționat, piscine clorinate și chelneri la costum. Anunțurile De vînzare pe casele cu stuf din zona estică a satului, copacii cu crengile încărcate, ziarele vechi puse în geamuri, toate acestea par să vorbească despre un trecut nu atît de îndepărtat, dar care va dispărea încet în termopane și extinderi succesive.
În fine, dacă pe localnici tind să îi înțeleg și le resimt spiritul antreprenorial în fiecare pensiune nou-deschisă – o șansă la un viitor mai stabil și la o viață mai bună –, mă întreb, însă, ce îi mînă pe turiști să ceară tot mai mult într-un colț al Deltei care se pierde, surprinzător, nu în izolare sau în sărăcie, ci în firme luminoase, branduri și turism de masă.
În loc de concluzie, ar mai merita spus că drumul de întoarcere ne-a dus și în vizită la Mînăstirea Stipoc, locaș de cult de rit vechi, de dată recentă, pe care l-am vizitat ca orice turiști adevărați: cu camera în mînă și întrebîndu-ne dacă nu sîntem și noi, de fapt, părtași la mult blamatul turism în masă pe care vrem să-l evităm.
Fotografii realizate de Ioan Suhov și Victor Morozov pe film Kodak Color Plus 200. Developat și scanat la isopatrusute. Text de Ioan Suhov.
FuturEast 
Lasă un răspuns