Părinți de Diana Bădica, roman apărut la Polirom în 2019 și recompensat cu Premiul Sofia Nădejde pentru Proză în cadrul Galei Premiilor Sofia Nădejde pentru Literatură Scrisă de Femei, a fost reeditat anul acesta în format poche tot la Polirom. Cu această ocazie, am pus mîna pe carte și cred că merită punctate cîteva aspecte.
În primul rînd, ceea ce Bădica urmărește este un récit foarte personal al copilăriei petrecute în tranziția din jurul lui 1990 în Slatina, récit care fără doar și poate conține un important material autobiografic. Ioana Negrilă, alter-egoului autoarei, este o (pre)adolescentă ce urmărește aproape obsesiv soarta aparent pecetluită a familiei sale: fratele său, Florinel, moare de o boală incurabilă în condiții amare și în chinuri profunde. În plus, abia odată ce narațiunea trece în posesia adultului de astăzi, în ultimele capitole, cititorul află detalii medicale precise, iar misterul din jurul fratelui său pare elucidat. Similar, personajul narator, eroina familiei ce părea să ispășească un blestem, suferă la rîndul ei de o boală cronică mai mult sau mai puțin benignă, doar pentru ca propria stare fizică să rămînă în congruență cu starea mediului de familie din care provine.
În acest sens, fără să prezinte niciun fel de excepționalism – prin raportare la prototipul de „familie ca toate celelalte” –, Ioana este martoră atît a depresiei cauzate în rîndul părinților de moartea lui Florinei, cît și a conflictului mocnit dintre cei doi adulți, care conduce nu doar la separarea acestora, ci și la diverse tentative suicidare ale mamei („femeie căreia nimeni, nimeni în afară de mine nu îi dăduse șansa să fie mamă”) sau la alcoolismului tatălui. În orice caz, dacă toate aceste elemente biografice par să pună stăpînire pe text, motiv pentru care Mihai Iovănel, printre alții, observa că „un plot în plus sau 150 de pagini în minus ar fi făcut minuni.” Cred, totuși, că Părinți este una dintre cărțile românești ce reușește un lucru important: vorbește extrem de personal despre ce anume însemna copilăria la bloc în anii ’90. Este adusă astfel în prim-plan viața de cartier pe care azi o mai găsești pitită doar prin ceva garaje scăpate de reurbanizări rapide și boom-uri imobiliare. Deși tonul autoarei este nostalgic – pe alocuri, Ioana regretînd prietenia lui Tudor și facturile de telefon ce depășeau abonamentul, serbările școlare angoasante sau American Cola băută în loc de Coca Cola – romanul nu lasă loc de iluzii: problemele majore pe care oamenii de-atunci le băgau cu jenă și rușine sub covoarele atent bătute la stîlpii de afară sînt aici puse pe tapet. Fresca pe care Bădica alege, deci, să o contureze îmi pare ceva mai palpabilă tocmai pentru că tranziția postcomunistă e luată ca atare de alter-ego-ul ei copil:
„Tata crezuse că noul deceniu o să înceapă diferit. După Revoluție, zicea că ne vor ajuta americanii să ne revenim, că se va reforma clasa politică, iar oamenii vor fi liberi. Deși fusese conștient că Ceaușescu urma să fie înlăturat, dată fiind situația din țările comuniste, încă nu îi venea să creadă că murise împușcat ca un cîine.
Parcă erau copiii ei, spunea tata atunci cînd vedea imaginile de la procesul Ceuașeștilor, în care Elena li se adresa militarilor care îi legaseră la mîini cu mă, copii, mă.”
Avantajul oferit de proza autoarei este, așadar, tocmai această explorare, aproape cartografică, după tipologiile tranziției, ce ia naștere nu dintr-o poziție moralizatoare, superioară, asupra perioadei, ci din propriile amintiri pe care le revede cadru cu cadru, dar nu neapărat cronologic și nici măcar logic. Dacă ultimele capitole vor să fie o reconectare a Ioanei din anii ’90 cu corespondentul ei contemporan care mărturisește frust: „Am plecat din Slatina de 13 ani. Îmi vizitez părinții doar de Crăciun și de Paște. Stau cu fiecare jumătate de zi, iar seara dorm la hotel.”, este adevărat că saltul se face prea repede și parcă greu de urmărit pentru cititor.
Chiar dacă anii respectivi sînt zugrăviți cu o delicatețe și un simț atent la realitatea ce o înconjura, supusă azi gentrificării, alienării și chiar migrației inverse – parte din vecinii mutați demult la bloc alegînd azi să facă cale-ntoarsă – , Părinți probabil că ar fi avut nevoie de o mai mare capacitate de a alege pasajele (auto)biografice și de a le găsi o ordine. Din haosul amintirilor și din dramele profunde pe care le trăiește, Bădica ne arată un filon memorialistic prolific; rămîne de văzut cît mai poate fi el exploatat și cum poate fi el pus în ordine: nu doar pentru sănătatea autorului, dar și pentru mai multă claritate pe care cititorul, poate, o așteaptă. Oricum ar fi, simt că Părinți este în sfîrșit aproape de o lume pe care o văd prea rar sondată, iar dacă ai răbdare cu romanul, îți vei aminti nu doar de Caritas, ci și de fondul de rulment al blocului, tensiunile dintre vecini, aparenta binețe pe care și-o acordau, dar și invidiile lor mocnite.
Diana Bădica, Părinți, Editura Polirom, (2019) 2020, p. 329.
FuturEast 
Lasă un comentariu