Nostalgie, memorabilia, traumă

ministry-of-pain-sursa-foto-elefant-roMinisterul durerii, romanul publicat în 2004 de croata Dubravka Ugrešić, încearcă să scoată capul din încrengătura război-naționalism-traumă, din bălăriile care se perorează de o parte și de cealaltă a baricadei, din jungla sîngeroasă a fostei Iugoslavii – și să verifice pe propria piele că încă a mai rămas un rest de rațiune în noi. Victorie à la Pirus chiar și în Amsterdam, acest oraș pierdut în ceață, unde se petrece acțiunea romanului. Cel mai ferit loc din calea istoriei înfierbîntate din cîte s-au văzut, am crede. Și totuși, dacă e vreo lecție de pescuit în acest roman care are oroare de lecții, atunci e aceea că ne putem refugia oricît de departe și ne putem baricada oricît de maniacal, degeaba: drama, dacă a dibuit o breșă, ne va găsi întotdeauna.

Cum se poate elabora o sinteză lucidă despre cel mai absurd lucru – un război fratricid care dă viața tuturor peste cap? Pornind de la materialul autobiografic cel mai la îndemînă („poveștile trebuie trăite înainte să fie inventate”, zice undeva un personaj al lui Jean-Luc Godard), adugînd ceva putere de introspecție și știind că adevărul e o himeră care trebuie flancată din toate părțile. Să luăm punctul de plecare al romanului: naratoarea prinde un post la catedra de limbi slave a Universității din Amsterdam și se vede nevoită să predea literatura fostei Iugoslavii unor refugiați din cele cinci țări care, cîndva, au compus-o. Situație ingrată, scorneală fabuloasă: un forcing livresc care ne spune că lucrurile cele mai rocambolești sînt și cele mai adevărate – și care știe că, odată luat taurul de coarne, nu mai e cale de întoarcere. (Îmi amintește oarecum de protagonstul din White Noise, capodopera lui Don DeLillo, care era fondatorul departamentului de „Hitler studies” la o universitate dintr-un orășel american.) Profesoara leagă o tovărășie interesantă cu studenții săi, deja binișor trecuți de adolescență, pentru care studiile sînt acel passage obligé care garantează staționarea în Olanda.

Survolez detaliile acestor ore de curs atipice și spun doar că în paginile romanului se dă o luptă pe viață și pe moarte între nostalgie și uitare definitivă, apatie și încrîncenare. Dacă femeia pe care o urmărim știe ceva sigur, e faptul că nu există o strategie cîștigătoare în confruntarea cu memoria. Ugrešić știe asta la rîndul ei, iar din această îngăduință cu vulnerabilitatea unui personaj ezitant, care a învățat că e OK să nu te simți la locul tău, ies niște momente în care cartea respiră. Poate de aceea scriitoarea a putut fi apreciată din multe unghiuri, uneori opuse (anticomunist, marxist…) și pe multe planuri (reflecția eseistică pîndind mereu printre rîndurile romanului). Svetlana Boym, în The Future of Nostalgia (o carte care polemizează viguros cu nostalgia pentru Est, scrisă cu cîțiva ani înainte de Ministerul durerii) rezumă bine abordarea scriitoarei croate: „A colecționa devine un substitut pentru pierderea memoriei colective. Însă scriitoarea nu colecționează pur și simplu suvenire din Iugoslavia sa dispărută, ci mai degrabă face comerț cu memorabilia cu semenii săi exilați, împărțind cu ei starea de dislocare și înstrăinare mai mult decît locul de baștină.”

De aceea una dintre invențiile cărții e acest mini-bilanț în care fiecare dintre studenți discută Iugoslavia prin intermediul artefactelor de odinioară (cutare biscuiți, cutare ritual etc.), iar patria fiecăruia arată diferit de a celuilalt. Îmi place, în răspunsul unuia, cînd concluzionează: „Iugoslavia era un loc teribil. Toată lumea mințea. Încă minte, desigur, dar acum fiecare minciună e împărțită în cinci, cîte una pentru fiecare țară.” Ugrešić e suficient de agilă pentru a nu se împotmoli în vreuna dintre narațiunile care se luptă pentru hegemonie simbolică. Care-i treaba cu războiul iugoslav? Mă îndoiesc că după această lectură vom cunoaște versiunea corectă, dar cîteva provincii afective tot vor fi fost semnalizate cu stegulețe.

E ceea ce îi asigură scriitoarei deopotrivă o capacitate incisivă de analiză (în noua lume, oamenii Estului „își vor vinde sperma, organele, vor vinde orice organ care se caută pe piața neagră mondială. […] Iar unii dintre ei vor călători pînă la malul Europei Occidentale, unde cei mai norocoși vor culege sparanghel în Germania și lalele în Olanda, iar cei mai puțini norocoși vor lustrui toalete.”) – și o disponibilitate impresionantă de a accepta realitățile acestei lumi noi cu ironie, după cum pică: nu degeaba „Ministerul durerii” e numele unui sex shop. Într-un film destul de apropiat ca spirit, regizat de Ibolya Fekete, „Bolse Vita” ajungea să denumească fix același simbol al Europei trecute prin foc.

Ministry of Pain de Dubravka Ugrešić, 2008, ed. Telegram, 272. (Roman tradus în limba română în 2010, de Octavia Nedelcu, la ed. Polirom.)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Creează un site web sau un blog la WordPress.com

SUS ↑

%d blogeri au apreciat: