Am ajuns la sfîrșitul stării de urgență și la începutul măsurilor de relaxare și, cu toate că nu este foarte clar cum vor evolua lucrurile mai departe, cert este că această perioadă a acutizat și pus în lumină cîteva fenomene care poate că înainte ar fi rămas în umbră. Dacă acum mai bine de o lună și jumătate discutam cu Vasile Ernu despre ce înseamnă solidaritate în vremuri de pandemie și despre cum lupta cu virusul pare să fie o luptă inegală din punct de vedere social, ne bucurăm că ai răspuns invitației noastre de a pune sub lupă, la rîndul tău, cîteva din cele întîmplate în ultima perioadă. În plus, apelăm la tine nu doar pentru că Balcanii sînt unul din subiectele tale de expertiză, ci și pentru că pregătirea primului tău roman (Anticoncepțional) ți-au oferit cu siguranță o privire mai cuprinzătoare asupra temelor de mai jos.
Să începem, deci, cu celebrul „stai acasă”, în condițiile în care puține medii familiale sînt aproape de această idealizare de quality time și dezvoltare personală favorizată de timpul liber cîștigat în aparență. După toată această izolare, ce crezi că a însemnat pentru România „stai acasă”?
Acest „stai acasă” a devenit o hîrtie de turnesol a societății românești și a satului global deopotrivă. A inegalităților profunde pe care le-am naturalizat și aproape că nu le mai vedem. A discrepanțelor uriașe între „bulele” autosuficiente. Să stai acasă e cu adevărat imposibil pentru atît de mulți oameni… Vorbim aici de un „acasă” impropriu pentru copii care se culcă flămînzi, femei care ascund vînătăile și în general un mediu familial afectat de sărăcie, neajunsuri, chiar nesiguranță. În „bula” mea de Facebook m-am bucurat însă să văd multe persoane care, după ce își etalau confortul casnic, au trecut și la acțiune – a duce mîncare vecinului bolnav sau bătrîn de la etajul 2, a dona cumpărături celor pe care îi observi în nevoie… „Acasă” era un concept foarte volatil și cred că actuala criză l-a făcut și mai mult – aproape evanescent. În plus, s-a creat și o mare presiune pe cei care nu aveau cum să stea acasă – astfel de locuri de muncă „în linia întîi” au devenit mult mai stresante în pandemie, tocmai că au creat dorința de a evada de acolo în „acasă”, singurul loc unde aparent păreai protejat.
La fel de bine, un unghi interesant din care putem privi pandemia ar fi situația gospodăriilor mixte în care mai multe generații trăiesc sub același acoperiș. La capitolul acesta, țările din fostul bloc comunist par să ocupe un loc fruntaș. Dacă media europeană indică un procent de 29% din tinerii adulți (25-34 de ani) ca locuind alături de părinți, în România procentul se ridică chiar la 42%. Cum ai interpreta această situație și cum crezi că viața de familie diferă între Est și Vest?
Alvin Toffler vorbește despre „al treilea val” al schimbărilor în lumea marcată fundamental de tehnologie și individualism (era predicție în anii ’80, cînd a scris el cartea, dar acum e deja o evidență). Una din caracteristice acestei perioade este faptul că cele mai mari conflicte de valori vor ieși la iveală atunci cînd familiile tipice valului al doilea (cel al industrializării) se vor confrunta cu presiunile dezintegrării familiale și a mutațiilor valului al treilea – cel al autonomiei transferate și la nivelul familiei prin automatizare și externalizare a tuturor serviciilor casnice / emoționale oferite în trecut de familie. Ei, eu cred că în România avem o întretăiere și mai periculoasă în acest moment, între reminiscențele valului întîi (civilizația agrară), cu tot conservatorismul ei, în care familia are în mod fundamental un rol economic și de reglaj micro-social, cu elemente din valul al doilea al orașelor dezvoltate heirupistic în comunism (era industrializării masive) unde celula familială e doar cea părinți-copii. Dar asta cu mentalitate agrară și mai recent cu tendințe din al treilea val – tineri necăsătoriți, locuind singuri, însă doar în păturile cu educație superioară. Există o locuire în comun bazată pe nevoi materiale (casele sînt prea scumpe și copiii locuiesc cu părinții pînă cînd își permit o casă) și una bazată pe mentalități – părinți foarte protectori, copii lipsiți de autonomie. Cred, pe de o parte, că această criză a întărit liniile de diviziune deja existente în societate – înrăutățind și mai mult situația celor săraci –, dar cred că vor apărea și linii de diviziune complet noi – cum vedem acum de exemplu cu școala online între copiii ai căror părinți se implică în ajutor la teme și supervizare educațională, și cei care nu o fac. În Vest, procesul acesta al amestecului de generații în aceeași casă e și el mixt – în Italia avem bărbați locuind cu părinții în vîrstă pînă spre 35-40 de ani ca o cutumă, în timp ce în statele scandinave părinții în vîrstă optează pentru azile special amenajate chiar după pensionare, iar practica locuirii cu copiii este foarte rară. Cu siguranță sînt mai multe apropieri între Est și Vest în ultimii 15 ani, cînd globalizarea a adus cam același set de provocări peste tot. Diferența locală o dă specificul cultural / mentalitatea. Avem cîștigători și pierzători peste tot, dar comportamentul lor are desigur mărci originale în cele două regiuni simbolice construite antagonic. În definitiv cred că individualismul propagat de capitalism, care a colonizat deja masiv cîmpul nostru simbolic și psiho-social și în Est și Vest, se va încarna material tot mai mult și în spațiile fizice dintre noi. În lumea post-covid vom permite multiplicarea „cupolelor” individuale, care de data asta vor deveni palpabile, vizibile peste tot – cum e cazul anumitor terase sau restaurante care au amplasat deja astfel de dispozitive de așa-zisă „distanțare socială” în care fiecare are cupola / cușca lui sterilizată. Familia devine individul acoperit de un plexiglas. Pînă acum noi am confundat progresul mai întîi cu raționalizarea timpului, apoi cu raționalizarea resurselor, și cred că de acum încolo vom valoriza din ce în ce mai mult raționalizarea spațiului dintre noi… Poate că vom trăi cu convingerea că plexiglasul (și alte dispozitive de „raționalizare” a distanței și siguranței igienice) ne leagă unii de ceilalți, nu ne despart…
La rîndul ei, drama nou-născuților din Ucraina, abandonați de cuplurile ce urmau să le devină părinți, accentuează și mai mult clivajul dintre ce par să fie două lumi diferite…
Da, ai mare dreptate. Acest caz a fost șocant – cum femeile bogate și infertile din Vest au închiriat pîntecele femeilor sărace și fertile din Est și criza a creat 500 de bebeluși ai nimănui, căzuți între două lumi. Nici mama surogat, nici mama ce a achitat factura nașterii din uterul închiriat nu mai pot ajunge la copil. Pe mine m-a marcat foarte tare această știre. Nou-născuți care în primele zile de viață, devenite deja primele luni…, în care sînt de o vulnerabilitate totală și în care apropierea umană, maternă e menită să le dezvolte simțurile pe rînd, sunt acum într-un vid – nici ai statului, nici ai mamelor biologice, nici ai celor ce i-au cumpărat, nici ai dreptului internațional… Poate doar la mila asistentelor acelei clinici private, devenite mame de conjunctură. Faptul că s-a ajuns la o asemenea marketizare a pîntecelor, parcă desprinsă din Povestea Slujitoarei de Margaret Atwood, e terifiant.
Să revenim la România, unde o altă problemă similară poate fi observată uitîndu-ne la o statistică ce identifica la nivelul țării noastre o dublare a numărului de cazuri de violență domestică raportate la poliție. Pentru anul acesta, în perioada 16 martie-10 aprilie, au fost înregistrate 251 de apeluri: creșterea este majoră, avînd în vedere numărul de doar 111 apeluri pentru aceeași perioadă a anului trecut. Ce crezi că se putea face altfel atunci cînd instituirea acestui „stai acasă”, aproape de la o săptămînă la alta, a favorizat aceste drame individuale?
Așa cum ziceam și la început, pentru mulți acest „stați acasă” a fost un blestem. Fie că nu exista loc propice de stat, fiindcă că nu se putea „sta” pentru că era nevoie de venituri urgente, fie că emoțional acel „acasă” era o carceră și înainte de pandemie, dar acum a devenit vizibilă. Spațiul privat a devenit public, sub ochii noștri. Prin două decrete s-au materializat dramele individuale sigilate anterior între patru pereți. Ar fi bine ca acum, după pandemie, să nu ne mai facem că nu le vedem și să nu le ascundem sub preș.
Pentru că vorbim despre această dramă, nu pot să nu mă gîndesc și la o altă situație foarte complicată din timpul stării de urgență: limitarea avortului într-o proporție atît de mare încît, la final de aprilie, doar 11% din spitalele din România mai realizau întreruperi de sarcină la cerere. Pe de-o parte, legea ce prioritiza urgențele a fost interpretată greșit – avortul fiind considerat de unii medici ca fiind o procedură ce poate suporta amînare –, dar cred că e mai mult de spus…
Da, și acesta e un subiect ce era deja într-o situație îngrijorătoare în România, cu un număr în creștere de spitale publice unde doctorii refuzau pe baza libertății de conștiință, și din convingeri religioase, să facă avorturi. Pentru femeile fără posibilități financiare, astfel de decizii au un impact grav – neputînd să achite suma la un spital privat, ele pot recurge la acte aberante, care să le afecteze sănătatea – fie să își producă singure avortul (și aici se continuă un lanț al abuzurilor asupra corpurilor femeilor ca înainte de ’89, pe vremea decretului), fie să nască și să îl abandoneze în spital. Avem deci un lanț de acțiuni ce produc drame. Aceste tendințe erau deja alarmante înainte de pandemie, dar parcă pe perioada aceasta au devenit mai constrîngătoare. Centrul Filia (un ONG care luptă pentru drepturile femeilor) a monitorizat situația. Acesta alerta că la un moment dat erau orașe și chiar județe întregi unde nu exista niciun spital care să facă avorturi.
În loc de concluzie, crezi că toate aceste exemple pe care le-am ales mai lasă loc de vreo speranță sau, dimpotrivă, crezi că pandemia ne arată doar vîrful icebergului în materie de nedreptăți sociale?
Da, pandemia face vizibile, hașurează cu o cariocă fosforescentă toate nedreptățile sociale ce existau deja de decenii bune și sînt cu mult acutizate în estul Europei. Deși statele au devenit mai slăbite ca oricînd, toți stau cu ochii ațintiți asupra lor să vină cu soluții miraculoase. Pandemia arată și cît de groasă era pojghița de ipocrizie de pe obrazul multor companii care voiau să eludeze complet statul din reglementarea piețelor, și care în cîteva săptămîni de pierdere a profitului au început să idealizeze intervenția statului ca unică soluție de supraviețuire pe piață… Urmează să descoperim în lunile ce vor urma și multe alte straturi din spatele ipocriziei lumii în care trăiam în iluzia abundenței infinite.
Credits foto : Mihai Zgondoiu.
Miruna Vlada e scriitoare și membră PEN România. A scris 3 volume de poezie și acum lucrează la primul ei roman. Mai multe pe: www.mirunavlada.com.
FuturEast 
Lasă un răspuns