LocalEast (II)

Pentru unii oameni, răspunsul la întrebarea „ce vezi de la fereastră?”, care s-a tot trîmbițat lunile astea, arată altfel. Chiar așa: oare cum e atunci cînd de la birou nu vezi blocul vecin, ci cîmpuri și coline, case răsfirate și cai pironiți pe pajiște?

LocalEast (II) 1

Carantina ne-a pus față în față cu singurătățile noastre, pentru mult timp. În situația asta, orice fotografie e ca un semn de viață venit de departe, gata să ricoșeze între mai multe izolări și să ne lege pentru o clipă. Blocat în camera mea studențească din Dublin, caut zi după zi imagini care să mă ducă în altă parte: de la panoramele streetway Google Maps care au împînzit globul la deja tipicele comparații cu „înainte (potop de oameni) vs după apariția virusului (pustiu)”. Anything goes, atîta timp cît pot schimba aerul. Cînd însă primesc de la prietenul meu Ioan niște imagini din satul copilăriei noastre, e ca și cum m-aș fi întors dintr-odată acolo.

Acum destui ani, criticul Serge Daney lansa ideea că spectatorii au devenit tot mai mobili, iar imaginile de cinema – tot mai statice. Era pe vremea zapării între canale, înainte de cea a zapării între ecrane. De-atunci și pînă acum, a zapa a devenit un mod de viață nechestionat, dar uite că pandemia a făcut să ne oprim dead in our tracks. Dintre cele două sau trei lucruri știute despre lumea de azi, unul ar fi că ne ducem viața printre lanțuri vizuale nesfârșite, rulînd în buclă, în care totul amenință să se amestece. Cum ar fi să profităm de criza asta ca să scoatem capul din poluarea de vizual și să dăm un ghiont imaginilor, doar-doar o vor lua din loc?LocalEast (II) 2

Căci imaginea, știm tot de la Daney, e opusul vizualului. Cum o recunoaștem? Imaginea marchează întîlnirea cu celălalt, pe cînd în vizual ne-avem doar pe noi, iar celălalt e anihilat. Un eveniment sărăcăcios în imagini – ca atâtea altele –, pandemia ne-a reamintit totuși, în cîteva dăți, că nu sîntem singuri. Imaginea băiatului dintr-un sat din Dobrogea, privat de acces la Internet, promite – și e cu-atît mai bine – să rămînă unul dintre simbolurile acestei lupte inegale în fața virusului. Se confirmă faptul că imaginea face vizibil ceea ce refuzăm să vedem.

Tot din Dobrogea, dar mai la nord, vin și imaginile din articol. Văd un sat aureolat, fiindcă pe analog lucrurile par să cîntărească mai mult, fără să se scufunde sub propria greutate. Un sat în care am strîns niște amintiri frumoase, cînd nu știam cum arată pandemia. Un sat în care carcasele de Dacie sînt invadate de vegetație, iar casele-bordei amenință să se șteargă de unele singure. Un sat, în fine, în care virusul nu a bulversat nimic, doar microbuzul de la oraș și-a rărit frecvența. (Chiar așa, cum mai marketezi un loc în care izolarea e deja cuvîntul de ordine, și nu de ieri, de azi?)

LocalEast (II) 4

Într-o vreme, cinemaul pretindea să ne învețe să vedem (era înainte de Netflix). Luați cuplul de cineaști Straub-Huillet și cel mai frumos film al lor, Prea devreme, prea târziu (1984). E un film care, reinventînd peisaje familiare (un cîmp, o potecă), ne învață, de fapt, cum să le vedem. Acești cineaști ne spun că e suficient să ne uităm suficient de mult timp, cu atenție, la un peisaj, pentru ca luptele și violențele îngropate în el de-a lungul timpului să revină la viață. Găsește cineva, în fotografiile de mai jos, violența unei lumi uitate de o alta? Sau frumusețea acestei lumi care, chiar și uitată, rezistă?

Privesc fotografiile de mai jos și detectez în ele sîmburii cinemaului: lumina soarelui care joacă pe cîmp și această poză, ca un tablou impresionist, în care calul înhămat la căruță privește trist în jos. Se întîmplă ca aceste imagini să respire și, odată ce ne-am pierdut în peisaj, să ne invite și pe noi să respirăm.

LocalEast (II) 3

Mă-ntorc la cinemaul meu de suflet, cu care-am crescut: verdele îmi evocă un film al iranianului Abbas Kiarostami, regizorul care ne-a învățat cît de bine e să privim de la distanță, fără să deranjăm. (Iar carantina ne impune distanța.) În Printre măslini (1994) vedem pățaniile unei echipe venite din capitală pentru a turna un film într-un cătun izolat. Îmi amintesc bine o scenă petrecută într-o dimineață, cînd regizorul filmului din film discută despre nimicuri cu actorul din rolul principal, pe un cîmp care se întinde hăt departe. E un moment în care filmul devine un elogiu adus tuturor dimineților lumii, chemîndu-ne să luăm parte la această discuție ca un popas firesc pe traseul plot-ului, în care omul și natura pot împărți ceva.

LocalEast (II) 5

O imagine care se mișcă și în care ne putem mișca. Iată unul dintre lucrurile care, în ultimele luni, m-au ajutat să redeschid fereastra.  

 

O primă serie de fotografii despre satul de la fereastră a fost publicată aici. Fotografii realizate în satul Telița, județul Tulcea,

Film foto procesat la isopatrusute.

Foto: Ioan Suhov

Text: Victor Morozov

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Creează un site web sau un blog la WordPress.com

SUS ↑

%d blogeri au apreciat: