Pizdeț este prima parte a trilogiei Letopizdeț a lui Alexandru Vakulovski. A fost publicată în 2002 la Editura Aula și reeditată anul acesta la Polirom.
Am auzit de carte prin liceu, pomenită la o oră de română, dar ceva ani romanul nu mi-a fost mai mult decît o recomandare pasageră. Nici nu avusesem acces la varianta publicată pe o hîrtie – se pare că translucidă – în 2002 la Aula și dispărută de pe rafturi ani de zile. Republicarea sa la Polirom, după la 18 ani, nu doar că aduce o primă serie de revizuiri, dar este probabil și prima sa distribuire în masă în format fizic.
Fiind o colecție de 50 de micro-narațiuni mai mult sau mai puțin interconectate, Pizdeț este recepționat ca un un fel de Trainspotting moldovenesc, iar Alexandru Vakulovski drept un soi de Irvine Welsh de peste Prut, care-și bazează inspirația pe studenția de la Cluj.
Deși e adevărat că stilul succint și ritmul alert, narațiunile episodice și dependențele duc cu gîndul la Trainspotting, prejudecățile cu care Vakulovski își însuflețește personajele, dar și caracterul anti-establishment asumat – vezi și faptul că romanul circula liber pe net, fiind încărcat chiar de autor – toate par să spună o poveste pe repede înainte despre începutul anilor 2000 în care Yo, alter-ego-ul autorului, e doar un raportor:
Soare, nisip, coca-cola, plictiseala dulceagă, asta era imaginea mea despre România când în sfârșit visul meu se împlinea: România! Plecam prin transfer la facultate în România! Ah, ce imagini de vis aveam atunci despre Romania! Țară a visurilor mele. Fusesem numai o dată în Eforie, la mare, cînd terminam 11 clase, și imaginea României se înfrumuseța din ce în ce mai tare: literatură, libertate, fericire, nu mint, așa vedeam eu România atunci. Mai auzisem și de țigani care îți întorc buzunarele dacă nu în tren, atunci sigur pe peron, de procentul destul de mare al celor infectați de sida, despre atîtea altele care mi se păreau total aberante.
Lăsînd la o parte stereotipurile și prejudecățile destul de înfipte în mentalul colectiv român sau moldovenesc pe care Vakulovski le examinează, Pizdeț vorbește despre niște ani care par să nu mai aibă foarte multe în comun cu ce se întîmplă în zilele noastre: petreceri de cămin fără sfîrșit, prieteni care vin și pleacă, drame personale sau de grup, speranța că Occidentul încă mai oferă o salvare certă.
În plus, dacă la publicarea sa în 2002 și în anii următorii, cartea a avut o oarecare popularitate în rîndul „tuturor celor care au trecut peste această realitate ([dintre care] unii nu s-au mai întors)”, acum pare să pună în mișcare alte resorturi. Astfel, dacă atunci probabil că putea legitima o identitate proprie sau, mai bine zis, căutarea unei identități a tinerilor pierduți într-o tranziție fără cap și coadă, acum lectura sa pare să genereze mai mult nostalgie după niște vremuri în care lucrurile erau, în aparență, încă simple.
Venind din același peisaj cu personajele din Marfa și banii, filmul de debut al lui Cristi Puiu, prietenii lui Yo fumează hașis, beau bere și pierd nopțile încerînd să nu se lase afectați de jugul uniformizator al societății. Dacă, pe alocuri, situația devine critică, tot în aceste momente și stilul tranșant al lui Vakulovski pare să nimerească fix la țintă și să demonstreze că Pizdeț e mai mult decît un colaj de povestiri diverse:
Șobo ne-a spus că s-a terminat cu prietenul lui care luase o supradoză și de vreo săptămînă stă la reanimare. Ne tot ruga să-i aducem ceva pastile măcar, orice, că nu mai poate. Cineva i-a dus o punga și un clei Moment. La autopsie plămînii îi erau întăriți de la cleiul uscat. Creierul i se desfăcuse, se fărămițase, așa că i-au pus în loc, în craniul gol, o pijama murdară de sînge.
În fine, lăsînd la o parte dramele generate de acest existențialism narcotic, după cum îl numea Marius Chivu prin 2004, tonul ironic al lui Vakulovski și modul în care prezintă o realitate pe care o ia în auto-deriziune este probabil un alt punct cheie al romanului și al disperării eului ce strigă, în lipsa what the fuck-ului internațional, pizdeț:
Știi ce e interesant? Acum în fosta Uniune Sovietica se moare din cauza băuturii. Aproape nimeni nu mai are bani de vodcă, vin, alte băuturi normale. (…) Tot în ce credeau a început să pută, s-a stricat. Unii au mers mai departe așa din inerție. Și-au înnoit doar vocabularul, de fapt au înlocuit niște termeni – Lenin cu Eminescu sau Ștefan cel Mare, cincinal cu privatizare, comunism cu postmodernism, sau naționalism, sau sincronizare. În rest, aceleași discursuri – dreptate, fraternitate, omenie, durerea poporului… căcat.
Dacă romanul va reuși să se reimpună la 18 ani de la prima apariție rămîne încă de văzut. Însă, chiar dacă nu mai are cum să genereze reacții la fel de radicale ca la începutul anilor 2000, rămîne o lectură interesantă, deși pe alocuri cam facilă.
Pizdeț de Alexandru Vakulovski, 2020 [2002] ed. Polirom, 181 de pagini.
FuturEast 
Lasă un răspuns