„Eram fericiți, dar nu știam”: Despre „Sălbaticii copii dingo”, de Vasile Ernu

Prolificul Vasile Ernu revine în atenție cu o nouă carte. Ca de-obicei, Ernu scrie despre trecut – dar, pentru a-l recupera încă o dată, nu mai frunzărește cărți vechi, nu-i mai întreabă pe cei mai bătrîni dintre noi, ci cotrobăie în propriul sertar cu amintiri. Agățîndu-se de cea mai melancolică dintre vîrste, adolescența, nici nu-i era greu, cu Sălbaticii copii dingo, să propună o carte traversată de romantism în stare pură, care își abandonează platoșa eseistică în bătaia emoției autentice. Pentru Ernu am impresia că e ceva nou în această provocare, care-i cere să împace și capra obiectivității, și varza nostalgiei intime – un amestec mai inflamabil decît cel cu care a experimentat în Născut în URSS, o carte ceva mai greu de strunit de pe terenul bine fixat al antropologiei. Chiar așa: cînd a dat Ernu frază mai asumat vulnerabilă decît: „Stăteam cu prietena mea în apartamentul din Vilnius și priveam tancurile trecînd pe străzi”?, după mine cea mai frumoasă mostră din toată cartea, pentru că rezumă în cîteva cuvinte un întreg program drag autorului – acela de-a glisa dinspre personal spre politic printr-o virgulă, printr-un accent, printr-un truvai lingvistic, fără să dea de știre.

Cartea vorbește despre anii crepusculari ai URSS-ului, pe cînd acel regim aparent imuabil începe să se clatine și-ntr-un final face implozie. Lucrurile sînt povestite din perspectiva unui licean stabilit în Chișinău, care circulă cu ușurință printre diferitele pături sociale ale orașului și își desăvîrșește simultan un prim strat al educației artistice și sentimentale. E o poveste universală cea pe care o descrie Ernu – povestea primelor atingeri, a coolismului ușor infantil dat de preocupările pretins elevate: cărțile, filmele, muzica, a tropăielilor politice incipiente, de care-ți va fi rușine mai tîrziu. O poveste cu atît mai intensă cu cît știm că se termină, iar asta e de ajuns pentru a-i asigura incandescența. O poveste cu atît mai tristă cu cît știm cum se termină; știm că ce-a urmat n-a fost la înălțimea visului. Pe versurile simple și dureroase de la Kino, care răsună din radiouri de-a lungul întregii cărți, Ernu revine la locul crimei și mai parcurge o dată drumul către zorii fericiți ai capitalismului – drum care acum a căpătat un straniu gust de fiere –, sperînd să poată lucra puțin la deznodămînt, să-l facă mai dulce. Nicio surpriză: lucrurile nu funcționează așa. Uneltele pe care le are la îndemînă – slow motion și fast forward, stand-by etc. – pot să ne abată o vreme de la traseu, dar în final tot acolo ajungem. Iar adevăratul tragism al cărții vine nu doar din nonșalanța tînărului care nu știe că e fericit, ci mai ales din dorința lui de a grăbi sfîrșitul acelei perioade. Cum ar veni, jaful și crima din anii ’90 au fost posibile doar cu acordul lui entuziast. Dar pînă atunci, încă mai e posibilă regăsirea stării de grație, a euforiei – o clipă de nemișcare, în care totul stă suspendat în echilibru fragil.

Undeva între Isaac Babel (autorul piperatelor Povestiri din Odesa) și Aleksei Yurchak (autorul strălucitei analize Everything Was Forever, Until It Was No More), Ernu e greu de clasificat, fiindcă își sabotează de unul singur metoda. Prea metaforic și transportat de propriul subiect pentru a putea numi precis lucrurile, prea analitic pentru a năvăli cu arme și bagaje pe teritoriul ficțiunii, autorul construiește o lume care pocnește de la atîtea arome, artefacte scoase din uz, anecdote de odinioară, dar nu se lasă niciodată complet în voia ei. Ernu e cu ochiul la prezent, pe care-l vede în nuanțe sumbre, și cu mintea la politică, de care se-arată nemulțumit – iar în această atenuare a parfumului nostalgic prin recursul la document și la reflecție marxistă unii văd forța lui, iar alții limita. Pe scurt, s-ar putea spune că acolo unde ideile politice sînt, aproape prin definiție, puține, dar fixe, materia afectivă e inepuizabilă, și-i permite lui Ernu să escamoteze acele chestiuni teoretice în jurul cărora, oricît ar încerca, nu pare să se fi simțit niciodată acasă. E un balans greu de atins – cînd îi iese, autorul scrie literatură de primă mînă, ca în pasajul cel mai puternic al cărții, în care băiatul Vasea face cunoștință cu cartierele rău-famate ale gopnicilor (acești bad boys sovietici), undeva la o periferie de oraș, pe un apus sfîșietor. Un moment care, pentru a putea fi inventat, trebuie să fi fost mai întîi trăit.

Mai există o miză a acestei opere, iar ea transcede dezbaterile cu privire la lucrătura artistică propriu-zisă, deschizînd o discuție mai largă asupra memoriei. Senzația e că, împotriva eforturilor de a transforma acel trecut – și tot ce are, de bine, de rău, legătură cu el – într-un monolit condamnabil de la un capăt la altul, Ernu își propune să insufle ceva feeling, ceva culoare. Cartea sa nu pretinde să ne arate ce a fost și cum a fost: e prea nesistematică, prea zvăpăiată cu digresiunea și cu amintirea, prea supusă unei experiențe lăuntrice. Țelul său e mai modest și, simultan, mai necesar: să ne arate că, iată, s-a trăit și pe atunci. Ba chiar a existat fericire. (Și, obligatoriu, preluînd niște versuri de la Viktor Țoi, a existat și tristețe.) E un gest politic, fiindcă pune stavilă în calea uitării, pornind de la firul ierbii pentru a mai echilibra lucrurile și arătînd că nimic nu e alb sau negru.

Și-aici intervine talentul de prozator al lui Ernu, care are parcă o jenă de a se exhiba în plină zi. E suficient să vezi cum strecoară în poveste personaje care se numesc Tatiana Țîbuleac sau Igor Dînga: pe vîrfuri, în ipostazele cele mai oarecare, așteptînd momentul potrivit pentru a le divulga numele, după ce deja ne-a lăsat o vreme în compania lor. Pentru reușita unor astfel de efecte e nevoie de o mînă lucrată. Chestie la care se adaugă și impresia că astăzi sînt tot mai puțini depozitarii acelui tip de sensibilitate venită din Est, trecută printr-un anumit tip de experiențe colective, printr-un anumit tip de peisaje, printr-un anumit tip de deziluzii, mai crunte ca oricare altele. Doar o ipostază a acestei sensibilități: „Erau trei furnale, dacă îmi amintesc bine. Imense, cilindrice, din care veșnic ieșea fum. Această imagine pe care am văzut-o zi de zi, timp de un an, îmi provoca atîta tristețe, atîta melancolie, încît mai mereu îmi dădeau lacrimile. Nu puteam să-mi explic de ce. Ce mă făcea atît de sensibil? Cum de monștrii aceia industriali trezeau în sufletul meu de adolescent începător atîta emoție? […] Nimic nu se compară cu tristețea peisajului industrial. Nimic nu se compară cu emoțiile teribile pe care ți le provoacă aceste fiare adormite care pufăie somnoros în ceață, în noapte, în soare, ger sau căldură. Copiii din zonele industriale sînt marcați de această tristețe pe care nu o găsești nicăieri altundeva. Noi am crescut sub privirea și mîngîierea lor blîndă și aspră. Le-am iubit și le-am urît cu disperare.” Dintre depozitarii la care făceam aluzie mai sus, Ernu e poate cel mai valoros, și cel care a făcut cel mai mult pentru a menține în viață acest filon cultural-istoric. Conștient, probabil, că a pierde contactul cu el înseamnă a deveni dintr-odată mult mai săraci.

Sălbaticii copii dingo, Vasile Ernu, Polirom, 2021.

Un gând despre „„Eram fericiți, dar nu știam”: Despre „Sălbaticii copii dingo”, de Vasile Ernu

Adăugă-le pe ale tale

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Creează un site web sau un blog la WordPress.com

SUS ↑

%d blogeri au apreciat: