33 de forme ale realității cotidiene

Un drum cu Ceapă, volum proaspăt apărut la Editura Polirom, include diferite texte – un drum cu ceapa sursa poliromîn mare parte scurte povestiri – publicate de Radu Pavel Gheo atît într-un volum apărut în 2008 la Polirom – Numele mierlei –, cît și în diferite alte reviste și colecții din ultimii ani. În ceea ce mă privește, l-am citit pe Gheo încă de la Adio, adio, patria mea cu î din i, cu â din a (2003) și, purtînd în minte bucuria și surpriza pe care am avut-o cu Disco Titanic (2016), mi-am zis că volumul trebuie să ajungă repede în mîinile mele.

Nu m-am înșelat: Un drum cu Ceapă e cu siguranță o lectură ce reușește să capteze atenția aproape imediat. Aproape toate cele 33 de povestiri ale volumului gravitează în jurul unor teme ce îl recomandă deja pe autor: fie că vorbim de realitatea post-comunistă și manifestările latente xenofobe sau rasiste ale acesteia, fie că vorbim de nostalgia vremurilor de dinainte sau de dramele profunde pe care tranziția le produce – de la simpla izolare a unor anumite zone rurale și pînă la emigrări ratate. Oricum ar fi, nu îmi propun în această recenzie să ofer o perspectivă atotcuprinzătoare a conținutului. Mai degrabă, cred că Gheo pune bine în evidență cîteva ipostaze ale realității pre- și post- decembriste, care merită explorate puțin mai în detaliu.

Nostalgia după ce a fost pînă cînd n-a mai fost (vorba lui Aleksei Yurchak)

În această categorie încadrez acele scurte povestiri ce exploatează un filon narativ deja cunoscut în peisajul românesc, acela al unei aparente nostalgii după o perioadă cînd totul părea mai simplu și, vorba celei de-a doua povestiri, toată lumea se cunoștea. Ceea ce reușește să facă Gheo e să pună la lucru această nostalgie, dar ea se prezintă mereu with a twist. Chiar cînd narațiunea te duce înapoi în timp, se întîmplă ceva: un detaliu aparent nesemnificativ începe să prindă proporții și îți dai seama că lumea mergea să împrumute zahăr mai mult pentru a spiona în casa vecinului (Cînd lumea se cunoștea) sau că acele vremuri în care moralitatea părea – cel puțin declarativ – să mai însemne ceva nu sînt deloc incompatibile cu lumea celor deveniți peste noapte fani ai OTV (Degradare) sau ai senzaționalului (Îngerul la telefon, Directul cu explozia). Ceea ce am apreciat la Gheo e lipsa oricărei judecăți de valoare împotriva unei categorii de persoane sau a alteia. Stilul său rămîne foarte aproape de un realism al secvenței, cronometrînd acțiunea cadru după cadru, ceea ce lasă puțin spațiu oricărei încărcături ideologice. Această ideea se vede cel mai clar nu doar în CFR 2015, despre o călătorie cu trenul în Vestul României, în care naratorul sesizează lipsa cișmelelor publice vs apariția de magazine luminoase în gările țării, dar chiar și în Manifestele. Această povestire, al cărui subiect se poate ghici încă din titlu  –  distribuția de manifeste anti-comuniste de către doi tineri –, pune cititorul în fața unei experiențe aparent trăite nemijlocit, „pe bune”. Mai ales cînd aflăm că idealul tinerilor era condus nu de un anti-comunism militant, ci de încrederea că regimul optzecist nu mai împlinea idealurile corecte, proza surprinde la fiecare rînd:

Citiseră amîndoi Manifestul Partidului Comunist. Atunci cînd Adi îl ceruse de la biblioteca liceului, bibliotecara îl privise surprinsă și cumva bănuitoare, ba chiar cu un fel de teamă atunci cînd își dăduse seama că adolescentul din fața ei vorbea serios. De cel puțin zece ani nimeni nu-i mai ceruse broșurica lui Marx și Engels. Nici măcar vreun profesor, darămite un elev de-a unsprezecea.

Cotidianul ca spațiu al dramei și al salvării 

Lăsînd la o parte prima categorie, care exploatează dualismul deja bine cunoscut înainte / acum, această categorie, în care cotidianul pare să devină subiectul principal al narațiunii, este poate și cea care arată că nu ai nevoie de nimic mai mult decît o privire atentă și focalizată pe detalii ca să ai o povestire bună. În fond, Numele mierlei nu prezintă decît dificultatea unui domn de a-și preschimba buletinul atunci cînd un quiproquo de nume dă totul peste cap, Ultima cursă descrie ultima tură a zilei pe care un șofer de microbuz trebuie să o facă, iar Pregătiri de nuntă jonglează cu stereotipurile culturale ale românului mîndru ce își vede fiica alături de un tînăr maghiar. Dacă în Ultima cursă, de altfel una din povestirile mele preferate din volum, aparent banalul spațiu al realității ascunde de fapt o dramă a unui părinte ce trebuie să muncească și nu-și poate lăsa copilul acasă, Un drum cu Ceapă prezintă mai mult decît o întoarcere pasageră pe meleagurile natale. Povestirea pune laolaltă nostalgia specifică „ego prozei” cu absurdul kafkian: Ceapă e un personaj fără istorie, care repetă zilnic aceleași acțiuni, nu doar parte a geografiei așezării din care provine, ci și un martor al schimbării generațiilor. În fine, Altă lume, povestire ce se axează pe un alt fapt relativ simplu al realității contemporane – abundența de posturi de televiziune – arată că narațiunea lui Gheo este perfect conștientă de spațiul mai general în care aceste fapte sînt inserate:

Ce-i drept, nu prea ai la ce să te uiți la televizor. Ai optzeci de programe și de fapt nimic. Optzeci de forme de nimic. Doar uneori, accidental, mai rămîi cu privirea fixată la ecran o oră, două, trei, fiindcă ești prea obosit ca să faci altceva. Sau fiindcă e mai comod. Sau fiindcă se etalează nu știu ce concurs al cărui scop e să etaleze adolescente semidezbrăcate care cîntă sau dansează sau croșetează sau ghicesc răspunsuri la întrebări cum ar fi care e cel mai mic mamifer de pe lume. Sau fiindcă te vezi pe tine. Altfel de ce ai mai ține cutia asta în casă?

Fantasticul ca surplus al realismului

Dacă majoritatea povestirilor lui Gheo sînt fidele unui realism situațional, cele cîteva povestiri cu elemente fantastice se prezintă nu ca un contrapunct distant, ci ca o parte complementară. În Unchiul nostru Rafael, o familie este vizitată de o persoană ce pretinde că le este rudă și, încet-încet, viața lor pare să ajungă să graviteze în jurul lui Rafael (care ba apare, ba dispare, din pozele din albumul de familie), în timp ce Anomalia sau Dar de Crăciun par să susțină ipoteza că aceste cîteva povestiri cu elemente fantastice – grupate în cea de-a treia secțiune a volumului – pun în oglindă dramele și încercările anterior descrise realist. Spre exemplu, dacă O boală a locului creionează în mod punctual și lipsit de orice eufemism drama bătrînilor din Estul Europei –  supraviețuitorii războaielor din Balcani din anii ’90 –, care ajung să moară încet în Occident sau peste Ocean fără vreun motiv aparent, Dar de Crăciun vorbește de o distopie ce-și are centrul chiar în Balcani. Aici, în această regiune în care granițele fluide – în cel mai propriu sens al cuvîntului, totul fiind cauzat de un potop regional de proporții –, importanța pașapoartelor și a etniei nu este uitată nici chiar cînd pămîntul pentru care au luptat este demult înghițit de ape; întregul fir narativ pare, deci, să prezinte metaforic chiar realitatea non-livrescă:

Formau o echipă ei patru. În alte vremuri ar fi fost numiți contrabandiști, acum erau negustori. După ce războiul nepriceput de nimeni se încheiase, pe teritoriul a ceea ce fuseseră înainte Bulgaria, România, Serbia, Grecia, Albania, Turcia, de la Carpați pînă la Adriatică, Egee, Marea Neagră și Mediterana, apele năvăliseră peste țărmuri după ce niște rachete deviate atinseseră cîteva falii tectonice și calota polară nordică. (…) Granițele pieriseră sau, mai precis, deveniseră fluctuante, căci războiul cel mare iscase o mulțime de războaie mici și absurde.

În loc de concluzie, aș mai menționa doar că fiecare povestire din volum își va găsi cu siguranță publicul pe care îl caută. Citindu-se rapid, Gheo demonstrează încă o dată că știe cum să se apropie de cititor, fără însă ca lectura pe care o propune să fie în vreun fel facilă. Pentru mine, Un drum cu Ceapă a fost o întoarcere foarte plăcută la scriitura sa, varianta de mici dimensiuni, și dovada că între toate textele pe care le scrie ia naștere un univers palpabil care intrigă pagină cu pagină.

Un drum cu Ceapă, Radu Pavel Gheo, Editura Polirom, 2020, p. 219.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Creează un site web sau un blog la WordPress.com

SUS ↑

%d blogeri au apreciat: