Romanul Rătăcitorii a fost publicat inițial în original în anul 2007. Pentru acest roman autoarea va fi recompensată un an mai tîrziu cu prestigiosul premiu polonez Nike. Celebritatea Olgăi Tokarczuk va depăși granițele Poloniei și a spațiului literar est-european în anul 2018, atunci cînd romanul Rătăcitorii va fi distins cu premiul Man Booker International, palmares care va fi completat în 2019 cu Premiul Nobel pentru literatură – de data această, pentru întreaga operă.
Cineva ar putea lua titlul cunoscutei scrieri a Olgăi Tokarczuk drept un garant al 
interpretării că romanul de față ar fi un wunderkammer ori un panopticon – două motive recurente ale cărții – al imaginarului călătoriei: călătoria ca rătăcire, călătoria ca descoperire, călătoria ca pierdere și redescoperire, călătoria ca demers ori ca produs științific, în fine, călătoria ca o tentativă de cartografiere. Enumerarea acestei liste de exponate exotice ar putea continua la nesfîrșit. Or tocmai această interpretare, în ciuda seducției pe care ar putea-o exercita asupra unui cititor, nu e neapărat greșită, cît presupune un orizont interpretativ îngust. Rătăcitorii, în schimb, pare să fie mai degrabă o scriere despre perspectivele multiple ale călătoriei, despre multitudinea de interpretări narative – divergente și, de multe ori, incomensurabile – care încearcă să descrie bogăția inepuizabilă a călătoriei ca obiect – unic? diferit? – al acestor perspective. Tokarczuk își asumă în acest caz rolul de „moașă, de grădinar, al cărui merit este cel mult însămînțarea și apoi plivirea plictisitoare a burienilor” (p.194).
Autoarea-grădinar prezintă situații particulare în care personajele întreprind călătorii în diferite perioade ori locuri, cu mobiluri și direcții diferite, unde cele din urmă sunt fie scopuri precise, fie urmează să se reveleze pe parcurs. Cititorul va descoperi în roman diferite perspective, puncte de vedere prezentate ca poziții din care realitatea este percepută. Perspectiva celebrului anatomist olandez Filip Verheyen. Acestuia îi este amputat piciorul încă din tinerețe și ajunge să devină obsedat de absența acestuia pînă într-atît încît organul secționat îi oferă anatomistului mijlocul de a călători în complexitatea anatomiei corpului uman. Cu această ocazie, celebrul anatomist va și descoperi tendonul lui Ahile. Perspectiva unui tată neglijent cu familia sa care, în timpul unei vilegiaturi pe o insulă croată, își pierde în mod neașteptat soția și copilul pentru ca apoi aceștia să revină după un timp în mod inexplicabil. Perspectiva unei secte religioase ruse pribege care are ca principală dogmă ideea unei mișcări continue pentru că „realitatea înseamnă mobilitate” (p.207). Perspectiva unui fictiv program de cercetare denumit „psihologia de călătorie” care, asemenea religiei pribegilor, analizează omul prin plasarea lui în necontenită mișcare, devenire, discontinuitate (pp.70-75).
Însă autoarea-moașă nu se limitează doar la prezentarea acestei suite de situații-perspective; chiar mijloacele de călătorie devin obiecte de studiu ale perspectivelor sale narative. Merită amintită existența Uniunii Aeroporturilor Mondiale a cărei populație – călători, nomazi, pribegi – este mereu fluidă, dar a cărui organizare teritorială rămîne aceeași (p.54): psihologii călătoriei reușesc să își țină prelegerile prin mijlocirea benevolentă a Uniunii. Ori trenurile lașilor care sînt proiectate pentru „clientela veche”, adică aceia care din frică față de călătoria cu avionul preferă mijloacele terestre de locomoție (p.58). Ori muzeele de ceară ori plastinație – fostele colecții personale ale suveranilor Europei – care înfățișează perspectivele călătoriei în ciudățeniile anatomiei umane. În acest din urmă caz, autoarea se apleacă asupra unei schimb epistolar fictiv dintre Jozefina Soliman von Feuchterleben și Francisc I, Împăratul Austriei, în care fiica lui Angelo Soliman îi cere Împăratului în mod repetat să îi returneze trupul tatălui său, trup ce figurează în colecția de trupuri conservate în brandy de Nantes ale Împăratului. În treacăt fie spus, această substanță de conservare, după cum avea să ne informeze Tokarczuk, urmează atent rețeta anatomistului olandez Ruysch, cunoscut pentru reușitele sale în domeniul plastinației.
Dincolo de periplurile autoarei polone în pluriperspectivismul călătoriei, marele succes al romanului constă în unitatea tuturor acestor perspective independente care nu distrug echilibrul întregului. Rătăcitorii devine o za narativă în care ochiurile armurii sînt adînc întrețesute, un lanț în care fiecare perspectivă trimite la perspectivele precedente ori viitoare. Romanul e un intertext, un exemplar autentic de (auto)referențialitate. În acest sens, merită menționat chiar faptul că pînă și coperta (foto: Vladimir Vasenin; editare: Radu Răileanu) din ediția românească prezintă o hartă geografică reprezentînd părți din Africa și Europa, care la o privire mai atentă – cu ajutorul unei lupe! – se dovedesc a ascunde structuri anatomice. O perspectivă – harta lumii externe, după cum se exprimă însăși Tokarczuk – trimite de fapt la o alta: harta lumii interne.
Cuvintele-cheie în acest caz devin hartă și cartograf. Scrierea lui Tokaraczuk este, deci, nu atît o Wikipedia ori un Moby Dick – alți tropi semnificativi al Rătăcitorilor – ai călătoriei, cît o hartă a tuturor încercărilor umane zadarnice sau încununate de succes pe care le subsumăm generos conceptului de călătorie. Iar această unitate a întregului nu devine clară decît la finalul lecturii pentru că Rătăcitorii, fiind construit din punct de vedere structural după modelul unei călătorii, devine el însuși o călătorie în lumea perspectivelor multiple.
Olga Tokarczuk, Rătăcitorii, ed. Polirom, 2018, 376 p.
Sursă foto: polirom.ro.
Daian Bica este absolvent al Facultății de Filosofie din București. În prezent urmează cursurile masteratului de filosofie teoretică din cadrul aceleiași facultăți. Interesele sale vizează relația dintre metafizică și filosofia științei. În timpul liber citește literatură contemporană postmodernă.
FuturEast 
Lasă un răspuns