Vasile Ernu despre criza coronavirusului: „Există însă o solidaritate reală la bază. O simt”

Pe cînd proiectul FuturEast încă se afla în stadiul de schiță, ne întrebam cine ar putea deschide rubrica de interviuri a blogului. Răspunsul s-a impus oarecum firesc: Vasile Ernu. El este cel care, în România, a întruchipat și stimulat aproape de unul singur, în ultimii 15 ani și mai mult, munca de analiză, dezbatere și cartografiere intelectuală a spațiului est-european. Pe-atunci adică în lumea „de dinainte” – imaginam o conversație lejeră, nostalgic-ironică, despre viața (post-)sovietică pe care Vasile Ernu o cunoaște în adîncime, cu toate poveștile, mirosurile și toamnele ei, pe care le-a redat atît de viu în trilogia sa despre marginali.

N-a fost să fie: criza coronavirusului a venit peste noi, și ne-a devenit repede clar că o astfel de discuție nu și-ar mai avea rostul pe blog, fie și doar pentru că nimeni nu mai are starea potrivită pentru așa ceva. Dar parcă nici nu doream să o rupem de tot cu ideea noastră inițială – și cu dorința de a înțelege Estul în toate manifestările sale, cu orice prilej. Așa că am decis să privim momentul Covid-19 din unghiul pe care ni l-am setat dintru început. Mai jos, Vasile Ernu vorbește pe larg despre lecțiile pe care istoria recentă a Europei de Est ni le poate oferi în contextul crizei actuale, dar și despre felul în care lucrurile din țara noastră se văd de la pervazul ferestrei, pe timp de carantină. 

 

Noul coronavirus ne afectează pe toți. Lăsînd la o parte dimensiunea medicală a problemei, criza schimbă în mod profund societățile noastre. Unii chiar s-au grăbit să vadă în ea „marele egalizator”… 

Da, în primul rînd încerc să nu mă pronunţ asupra dimensiunii medicale a problemei. Nu mă pricep, de aceea citesc specialiști din domeniu sau mă consult cu prieteni medici în care am încredere.

Pe mine mă interesează mai mult dimensiunea politică, socială şi economică a epidemiei și efectul acesteia.

Prima temă interesantă este cea legată de logica războiului: pandemia e văzută ca un război invizibil. În această poveste observăm cîteva elemente centrale: în primul rînd, cum se construieşte limbajul de război. Este prima fază, în care puterea îşi construieşte acest tip de discurs care pregătește populaţia pentru un război, fie el şi invizibil. Războiul survine întotdeauna mai întîi în limbaj, şi abia mai tîrziu în lumea politică reală. Aici populaţia este prelucrată bine cu toate tehnologiile comunicative pentru a se produce teamă, frică, neîncredere şi nevoia imensă de garanţii și securitate. Mass-media e în poziţia întîi.

Al doilea pas al intrării în logica războiului vine prin acţiuni politice de tipul: Stare de Urgenţă, Stare de Asediu, Stare de Război. Este momentul în care are loc un fenomen „de excepţie” în democraţie: limitarea drepturilor civile ale cetăţenilor şi delegarea unor decizii politice fundamentale structurilor de forţă. E un moment riscant şi foarte important: în numele vieţii renunţăm la libertăţi. Spunem că e o renunţare temporară, însă nu ştim exact cît va dura şi cum vom recupera acele drepturi. Ce ştim e un refren cunoscut: va fi o altă lume, în alte condiţii. Dar nimeni nu ştie cum se configurează viitorul.

Ceea ce e esenţial în această nouă situaţie de război invizibil e următorul fapt: după cum am spus deja, spaţiul politic intră în Stare de Război, atenţie, nu însă şi economia. Avem o politică de război, nu şi o economie de război: adică o economie pusă nu în slujba profitului unor grupuri mici de investitori și proprietari, ci în slujba unui bine comun, a unei rezolvări de situaţie ce ţine de nevoile întregii comunităţi.

Ne spune acest lucru ceva? Ne cam spune: Statul, încă mai poate interveni în cîmpul politic, însă nu şi în cîmpul economic, unde devine secundar. Adică Statul e mai degrabă subordonat intereselor cîmpului economic privat decît invers. Iar asta e foarte riscant, pentru că banii publici pot fi foarte uşor direcţionaţi nu în interesul cetăţenilor, ci în interesul capitalului, care după cum ştim are o singură logică: profitul.

Eu, personal, sînt împotriva intrării în această logică de război, în această stare de excepţie, de renunţare la drepturi. Da, sînt pentru înăsprirea regulilor după criterii sanitar-medicale, dar nu și pentru renunțarea la drepturi fundamentale. Politic, Europa a îmbrăţişat prea uşor calea Chinei în acest domeniu. Cetăţenii au arătat cît de uşor renunţă la drepturi.  Frica e un sfetnic foarte prost. Şi da, mai cred că logica de război trebuia mai întîi introdusă în cîmpul economic: prin rechiziționarea sau naţionalizarea sectoarelor strategice în vederea soluţionării problemelor majore; intervenția statului în sectorul bancar: blocarea şi ştergerea datoriilor, ratelor etc. În spaţiul locativ: blocarea chiriilor, distribuirea spațiului locativ celor fără casă etc. Similar, introducerea salariului minim universal, plafonarea preţurilor la mîncare, interzicerea speculei pe domeniile vitale etc. Adică totul pentru viaţă, nu pentru piaţă. Asta înţeleg eu prin Starea de Urgenţă a economiei de război: salvarea vieţilor umane pentru salvarea societății. Salvarea economiei e un rezultat, nu un scop. Însă modelul neoliberal ne spune exact invers: salvăm băncile şi capitalul. Oamenii nu contează, sînt secundari: scapă cine poate.

 

Dar să revenim la ideea legată de „marele egalizator”. Cum arată lucrurile pentru tine?

Da, voi m-ați întrebat despre „marele egalizator”. Am făcut un ocol cam lung. Eu încerc să-i povestesc copilului meu atît cît să înţeleagă logica şi elementele esenţiale ale acestei lupte. După cum am observat, virusul a lovit tot, în toţi, fără a alege poziţia socială, culoarea sau religia cuiva: de la rege la cerşetor, de la vlădică la opincă, de la boier la ţăran, de la academician şi VIP la buticar şi muncitor. Tot, fără discriminare.

Prima regulă fundamentală şi prima lecție esenţială dată de virus: toţi sîntem egali. Ne naştem egali, murim egali. Nu identici, ci egali. Sîntem diferiţi, dar egali. Nu există superior şi inferior în faţa legii, morţii şi virusului. Asta e legea fundamentală a egalităţii sociale, politice şi economice.

Însă în lupta cu virusul, cu acest duşman, observăm că nu mai sîntem egali. De ce? Pentru că nu deţinem aceleaşi instrumente. Ni se strigă staţi în casă, spălaţi-vă pe mîini des. Dar eu, de pildă, am cercetat situația celor de la Pata Rât, ghetoul Clujului, acel oraş cu multe pretenţii, dar care este și orașul unor cetăţeni abandonaţi. Acolo e unul dintre cele mai mari ghetouri de sărăcie din Europa. Acei oameni nu au case, stau multe persoane în spaţii improvizate, nu au acces la apă şi nici minime condiţii igienice. Practic, locuiesc la groapa de gunoi a oraşului. Pot ei lupta cu virusul la fel ca cei care au vile, case şi resurse? Sau cazul de la Suceava: medicii infectați erau grupaţi în număr mare în acelaşi salon, iar Gheorghe Flutur era internat în acelaşi spital, dar în condiții de lux, singur în apartament special, exclusivist.

Ce vedem? Vedem, practic, o Românie ultrastratificată, aproape castizată. Iar virusul, după ce ne-a învăţat că sîntem egali, ne arată şi această imensă inegalitate, care ne e prezentată ca o lecţie pentru copii: ea este rezultatul  unor mecanisme politice, sociale şi economice. Nu are treabă cu munca, cu concurenţa, cu meritocrația, ci cu puterea şi banii. Virusul spune: da, vă naşteţi egali, dar cu mine vă luptaţi total inegal. Şi ne arată cum se produce asta.

 

Cum ți se pare că societatea românească a gestionat pînă acum criza? Pare că, dimpotrivă, ceea ce a lipsit pe alocuri e tocmai solidarizarea reală cu cei mai vulnerabili în fața virusului.

Această criză biologică, medicală, sau mai degrabă biopolitică, pune în chestiune tipul de stat, de societate pe care l-am construit în ultimii 30-40 de ani. Eu nu privesc niciodată România în afara unui cîmp politic, social şi economic „unic”, „specific”, ci în cadrul unui cîmp mai larg. Fireşte că există lucruri specific locale. România este pentru mine un soi de periferie a unui sistem economic şi social numit capitalism. Partea interesantă este că la periferia sistemului se simt mult mai bine tendinţele globale de la centru: vin mai repede şi mai puternic. Adică ce se întîmplă azi la periferie se va întîmpla mîine la centru. Periferia este deseori în avangarda problemelor, și nu a soluțiilor.

Legat de această situație, discutam cu o bună amică antropoloagă despre două mari tendinţe în politica statelor. Dominant există două politici: politica de pregătire şi politica de prevenţie.

Ce înseamnă politica de pregătire? E acea politică care anticipează catastrofa,  prevede diverse situații de război reale – de la atac armat pînă la dezastre naturale şi tot soiul de epidemii – prin care tu, Stat, îți pregăteşti resurse umane, logistice şi planuri de acțiune concrete, bine gîndite şi exersate. Pregăteşti instituţii, infrastructură, tehnologie, resurse naturale, financiare, materiale etc.

De exemplu, statele clasice industriale puternice şi cele comuniste au fost mult mai aproape de conceptul „politicii de pregătire”. Ele mai aveau un tip de politică bine conturat: politica de mobilizare. Sovieticii, de exemplu, pe care-i cunosc bine, erau destul de slabi în organizarea sistemului cotidian. Însă erau al naibii de buni în politici de mobilizare. Maşinăria lor statală era construită cu investiţii imense în sănătate şi educaţie, infrastructură şi resurse de gestiune a catastrofei. Mai ales că economia lor era planificată şi ieșea din logica pieţei. Asta se vede bine acum şi la China. China este o ţară care are puterea de a gestiona astfel de fenomene cu toate problemele lor sistemice. Mai sînt cîteva state puternice şi bogate care pot face asta: Germania, de exemplu; SUA, parţial: au tipologia instituţională imperială, mulţi bani şi resurse, dar au şi elemente ale statului minimal care poate da greş mai ales în sistemul medical. Însă au armata puternică care la ei înlocuiește în bună măsură sistemul sanitar şi de protecţie. Dar asta e o temă delicată.

Al doilea tip de politică este politica pe care a mers neoliberalismul, ce are un singur scop: distrugerea şi privatizarea a tot (inclusiv sectoare tradiţionale strategice precum sănătate şi resurse) în vederea eficientizării profitului. Este o politică de prevenţie, un soi de gestiune a riscului ipotetic. Acest tip de politică nu pregăteşte în mod real societatea pentru confruntarea cu catastrofele, ci le simulează ipotetic, mai ales ţinînd cont de interesele nucleului dur al societăţii de acest tip: Bursa, Băncile, Marele Capital etc.

În politica de pregătire ştii că eşti pregătit să gestionezi catastrofa, pe cînd în politica de prevenţie speri că o să o poţi gestiona şi că ceea ce posezi fără a te pregăti în mod special te va ajuta să o înfrunţi.

La noi lucrurile sînt vizibile ca în abecedar: stat slab, instituții slabe, investiţii aiurea, speculă pe seama sănătății publice. Iar în ultimii 30 de ani am privatizat tot şi am distrus industria: pînă şi pe cea strategică, de resurse sau sistem de sănătate. Noi, chiar şi aşa, încă trăim din investiţiile „comuniste” în sănătate și educație. Chiar dacă aproape am înjumătăţit numărul de paturi de spitalizare în ultimii 30 de ani, tot avem mai multe paturi decît în ţările occidentale. Da, de proastă calitate, dar e totuşi ceva. Ca să o spunem mai simplu: construirea statului neoliberal a făcut praf statul, instituțiile şi totul s-a privatizat. Statul nu are pârghii să ducă un război nici măcar foarte complicat.

Adică: cum să fii un stat nu foarte mic, nu foarte sărac, care a avut o industrie destul de solidă, și să ajungi, totuși, în situaţia „de război”, nefiind capabil să produci nişte banale măşti, nişte haine de protecţie şi nişte ventilatoare? Altfel spus, să nu mai ai şi nici să nu poţi repune anumite industrii să producă aceste lucruri în „stare de excepţie”. Cum e să nu ai un sistem instituţional care să acţioneze rapid şi eficient, să nu dispui de o infrastructură şi o logistică minime? Cum e să nu poţi gestiona rapid o testare banală a populaţiei? Cum e să ai un sistem sanitar nepregătit, neechipat şi găurit peste tot? Se pare că acest „război” ne-a prins nu doar pe picior greşit, ci şi în contratimp: cînd noi aveam nevoie maximă de un sistem sanitar bine echipat și finanţat, noi ce făceam? Îl subfinanţam şi îl privatizam prin OUG-uri…

Economic, în loc să sărim să salvăm oamenii pentru a salva societatea, am sărit să salvăm băncile şi marele capital. Priorităţile sunt altele. Răspunsul nostru la acest război a fost un PR ieftin: trupe militare pe stradă şi maşini de poliţie care ne cîntă imnul, în timp ce medicii, ostașii adevărați din prima linie, sînt slab echipați, iar mulţi sînt testaţi abia după ce mor.

Există însă o solidaritate reală la bază. O simt. Nu e mare, dar apare: grupuri care ajută bătrînii la cumpărături au început să apară cam peste tot. E un început: învăţăm să ne autoorganizăm şi să apreciem solidaritatea.  În plus, tot acum, cel mai important e să stopăm specula pe seama fricii şi a nevoilor medicale. Mai ales la nivel de stat. Regula numărul unu: nu vinzi veste de salvare pe Titanic.

Ceea ce ştim acum, după primul test politic major, e că avem un Stat total nepregătit pentru a duce un astfel de război, cu instituţii praf, cu o economie care nu mai poate sluji intereselor statului şi cetățenilor şi cu o societate fragmentată.  De aceea, după această mare încercare trebuie să regîndim tot.

Dar politica de pregătire începe şi cu pregătirea cetăţenilor încă din şcoală. Exista cîndva o materie importantă: apărarea civilă, unde învăţai o mulţime de lucruri pentru aceste „stări excepţionale”. Azi. copiii noştri nu sînt învăţaţi nici măcar să-şi ducă gunoiul sau să şteargă tabla. Adică noi ştim să pregătim copiii pentru piaţă, cum ne place nouă să zicem, dar nu ştim să-i pregătim pentru lucrurile elementare din viaţa lor.

 

Taberele par foarte clar demarcate: între cei cu simț de răspundere care se închid în casă și cei care, din diverse motive, aleg să nu respecte prevederile experților. Crezi că este vorba de o diviziune reală, sau de o lipsă de reprezentări adecvate în media?

Dacă tot vorbim despre război, atunci să folosim şi limbajul de război. Întrebarea nu este doar: în ce am investit noi, ci și mai important: cine se află pe prima linie a frontului?

Bun. Pentru „coregrafia” populistă şi PR-ul de război s-au scos militari şi echipament militar pe stradă. Dar duşmanul nostru nu e acolo. Frontul nu este în Piaţa Victoriei sau în Piaţa Unirii. Armata clasică aici nu ne ajută decît strict la propagandă. Cum ar veni: am investit inutil în armele acestea. Duşmanul e în altă parte. Însă puterea vrea să se legitimeze, să ne spună că nu au fost în zadar cheltuiţi aceşti bani. Ba au fost.

Noul front ne spune că urgenţele erau altele. Ultimele date de pe linia întîi a războiului ne arată că sîntem nepregătiţi, neechipaţi, cu resurse umane decimate, fără infrastructură şi echipament. 

Ne-am pregătit pentru un război fals, am investit în el în loc să investim în cel mai important război care ne aşteaptă: sănătate, educaţie, infrastructură publică, echipament etc.

Cine se află în prima linie de război? Cei în care am investit cel mai puţin: medicii, profesorii şi mai ales cei cu salariu minim pe economie. Acei oameni abandonaţi de Stat(ul Major). Medicul, vînzătorul de la magazin, gunoierul, curierul, camionagiul, brutarul, ţăranul, muncitorul şi toţi cei ce fac muncile fără de care societatea nu poate funcţiona. Adică cei care nu-şi pot permite să stea în casă în plină pandemie. Toţi cei care-şi permit să stea în casă o perioadă mai lungă de timp produc munci care nu prea contează în război.

Iată o lecţie importantă: cei pe care i-am subfinanţat şi dispreţuit cel mai mult sunt acum eroii de pe linia întîi a frontului, cei care duc greul. Nu avem voie să uităm asta.

Ce mai observăm? Demisia. În război nu există demisie, ci doar dezertare: cine părăseşte lupta se numeşte, în situaţie de război, simplu: dezertor. 

Cine a părăsit printre cei dintîi prima linie? Paradoxal sau nu: sistemul sanitar privat, cel care avea pretenţia să preia sistemul sanitar public, să-l privatizeze. Şi deloc simbolic: ministrul sănătăţii, trimisul special al acestui sector privat în guvern. A spus clar: noi ne dăm demisia. Generalii privaţi îşi dau demisia, nu dezertează. 

De ce o fac? Pentru că ei nu au pentru ce lupta. Nu e lupta lor. Măcar aici sînt sinceri şi corecţi: ei nu luptă pentru viaţă, ci pentru piaţă şi profit. Războiul nostru însă nu este despre profit, ci despre viaţă. Ei sînt mercenari: luptă atîta timp cît au riscuri minime şi profituri maxime. Au dreptate: pe ei să nu contăm. Au dezertat la prima adiere de glonţ invizibil.

În război e foarte important să afli pe cine nu poţi să te sprijini.

Dar ce se întîmplă nu e o noutate: mereu în prima linie e „plebea”, „carnea de tun”, iar în spatele frontului, bine ascunşi şi baricadaţi, sînt „generalii” bine plătiţi şi mai nou şi privaţi. Tot ei, în caz de victorie, vor primi medalii şi onoruri.

Şi o ultimă lecție aici: munca cea mai neprofitabilă, cea mai prost plătită, munca materială, acum ne arată că este de fapt esenţială vieţii şi funcţionării sociale. Însă cînd e de salvat, ce facem? Salvăm băncile, corporaţiile, adică munca cea mai profitabilă. Salvăm capitalul, economia, nu viaţa, societatea şi oamenii. Credeţi că o astfel de societate are un viitor? Eu nu cred asta.

 

Deci, crezi că speranțele celor care preconizează o revitalizare a politicilor publice sînt îndreptățite?

Speranţa este legată de felul în care vedem viitorul. Iar viitorul este văzut şi cîntat de „elita globală” într-un singur fel care nu permite alternative: ori capitalism, ori sfîrşitul lumii. Omul actual este atît de „prelucrat” încît, vorba lui Fredric Jameson, poate vedea şi accepta mai ușor sfîrşitul lumii decît sfîrşitul capitalismului.

În acest sens eu folosesc povestea din Talmud a înţeleptului Rabbi Banooa. Ce se întîmplă cu visele noastre? „În Ierusalim existau 24 de interpreţi de vise şi, într-o zi, după ce am visat, am mers la toţi să-mi tălmăcească visul. Am avut 24 de interpretări diverse şi toate interpretările s-au îndeplinit. De ce? Pentru că visul urmează interpretarea.”

Care a fost visul generaţiei mele după căderea comunismului? Am urlat din toți rărunchii că vrem privat şi că tot ce e public trebuie să dispară. Visul nostru strigat pînă la cer devine realitate. Şi am devenit, cum bine observa prietenul Bogdan Ghiu, „o societate redusă la spații private.” Aş spune mai mult: o societate damnată la spaţiu privat, doar la viaţă privată, doar la relaţii private. Totul se transformă repede, dar sigur, în calvar, în chin. Visul nostru ne-a devenit coşmar şi a luat chip şi realitate.

Iar această situaţie de conştientizare, de dezvrăjire a fost posibilă datorită unui duşman mic şi invizibil: duşmanul Virus. Acum sîntem singuri, privaţi total. Virusul a venit ca un blestem peste noi ca să ne îndeplinească Visul.

Dar, vorba mamei mele care, chiar dacă nu a citit Hegel, ştia bine Talmudul şi spunea mereu la necaz: fiecare Blestem vine cu Binecuvîntarea sa. Şi invers: Binecuvîntarea are propriul Blestem. Adică totul e dialectic, cumva: de aceea e bine să fii mereu cu mintea trează ca să poţi să-ţi pui la îndoială visele. Fie şi ironic.

Poate că Virusul acesta care vine peste noi ca un Blestem ne aduce şi un fel de Binecuvîntare: ne face să înţelegem că tot ceea ce am construit noi în ultimii 40 de ani este fragil, dăunător, lipsit de valoare comună, universală şi că totul ar trebui regîndit radical altfel și făcut altfel. 

Avem o lecţie în spate. În secolul XX am avut cele două războaie mari. Practic, două războaie de factură globală, cu durată destul de lungă şi cu pierderi umane şi economice catastrofice. Din ambele a rezultat ceva. Mi se pare că din primul nu am învăţat prea multe şi am venit cu soluţii proaste. Dovadă că într-un timp scurt s-a ajuns la mişcări sociale, revoluţii, apariţia unor state totalitare care au împărţit Europa în două. Ceea ce se va numi: războiul civil european. După al doilea război am reuşit totuşi să mişcăm lucrurile spre o Cartă a Drepturilor Omului, unde accentul a căzut nu doar pe drepturile politice, ci şi pe cele economice şi sociale. Aşa se naşte Statul social al bunăstării şi se instaurează o lungă pace socială. Stat care acum este pus la mare încercare. Iar pacea socială este în pericol.

 

Să lărgim puțin contextul. Ai menționat perioada de stabilitate de după cel de-al doilea război mondial. Chiar mai mult, de la Cernobîl încoace, Europa pare să fi fost scutită de amenințări medicale extrem de grave. Bineînțeles, ne amintim de SARS sau AH1N1, dar pentru europeanul de rînd acestea probabil că nu s-au resimțit la fel de tare. Altfel spus, crezi că ceea ce trăim acum este mai potrivit de comparat cu ce se întîmpla imediat după Cernobîl?

Sînt multe asemănări: atomul şi virusul dezlănţuiţi vin, te ameninţă și îţi distrug viaţa. Puţini pricep hăţişurile ştiinţifice ale acestor dușmani invizibili. Iar necunoaşterea şi invizibilitatea îl fac pe duşman şi mai de temut. E o teamă mult mai profundă, intimă, interiorizată: nu vezi frontul, nu vezi dușmanul şi nu ştii cum să lupţi cu el. E acea stare de frică şi neputinţă ce nu poate fi calmată de mass-media şi de medicii care recomandă proceduri, măsuri, reguli. Poate părea straniu să lupţi cu atomul înghiţind cîteva picături de iod sau cu virusul spălîndu-te pe mîini. Tu faci aceste ritualuri, dar ai impresia că duşmanul e atît de mic şi puternic că e mereu cu tine. Povestea Cernobîlului şi cea a actualei pandemii seamănă cu un basm, sau cu o poveste de groază. Au ceva ireal.

Mai există elementul acesta de „mobilizare totală”, ca o amintire puternică: toţi cetăţenii facem organizat aceleași lucruri, aceleași ritualuri. Viaţa de dinainte se opreşte şi trecem într-un alt regim de organizare. În Imperiu această forţă de mobilizare totală era teribilă.

Mi se pare însă că URSS este un exemplu de „așa nu” la capitolul Cernobîl.  Prima mare greşeală a URSS în raport cu controlul atomului a fost faptul că nu a avut o  politică de pregătire, ci de prevenţie. Exact greşeala pe care o repetăm acum. Ei spuneau: controlul atomului este sigur sută la sută, nu are ce să ni se întîmple, iar dacă ceva se va întîmpla ne vom descurca cumva. Da, duceau o politică preventivă: ni se spuneau lucruri, dar toate erau legate mai degrabă de un război nuclear cu SUA. Adică eram mai pregătiţi pentru un război atomic, dar mai puţin pregătiţi pentru un război atomic „pașnic”. Nimeni nu a luat în calcul „explozia civilă”: ce facem dacă ne explodează o centrală atomică. Cînd s-a întîmplat asta ne-am trezit nepregătiţi. A avut loc şi într-un moment de schimbări majore.

După care a urmat schema clasică: minciuna. Problema nu a fost anunţată, ci ascunsă. Presa a tăcut, conducerea a tăcut, populaţia a aflat din zvonuri şi din presa occidentală, singura care s-a alarmat. Această lipsă de informaţie a panicat, a sporit frica: oamenii ştiu că atunci cînd se dă prea multă muzică clasică la TV e ceva grav. URSS a căzut pe un spectacol de balet: Lacul lebedelor de Ceaikovski.

Minciuna și secretomania au dus la expunerea unei largi populaţii la radiaţii, situaţie care putea fi prevăzută.

URSS era genul de stat care putea face uşor rachete sau tancuri, putea uşor muta cursul unui rîu sau strămuta un popor de milioane într-o noapte, dar făcea greu măşti sau halate sanitare, pantaloni de protecţie sau stingătoare banale.

În acele momente de confuzie la vîrf au funcţionat aceste mecanisme de „mobilizare totală” şi „eroism civic individual”. Eroismul civic era rezultatul maşinii de război sovietice şi a culturii războiului şi sacrificiului, dar şi a unei pregătiri intense populare pentru „apărarea civilă”. Au fost multe cazuri de comportamente excepţionale la bază. Aşa cum au fost cazuri de laşitate şi trădare mai ales la vîrf. Ca de obicei.

În ultimul stadiu a intrat în funcţiune tehnica tipic sovietică, la care se pricepeau de minune: „mobilizarea”. Adică, momentul în care industrii întregi, instituții şi sectoare strategice colosale au fost puse în funcţiune ca să „rezolve situaţia”. A fost o mobilizare totală care a soluţionat „urgent”, dar parţial problema. Populaţii întregi au fost mutate, au fost puse la dispoziţie resurse imense, s-au construit acele sarcofage uriașe etc. Mulţi specialişti care analizează fenomenul spun că această mobilizare din ultimul act, mult întîrziată, a fost fără precedent. Astăzi, o astfel de mobilizare într-un stat „neoliberal” e greu de imaginat. Un Cernobîl actual cred că-l pot gestiona maxim 4 state: China, SUA, Germania şi Japonia. Poate şi Rusia, dar am îndoieli aici. Ca să nu mai spun că statele de periferie, cum sînt cele din Europa de Est, pur şi simplu ar fi incapabile să gestioneze o astfel de criză acum. Acest tip de mobilizare o pot face state foarte puternice, bogate, care renunţă temporar la multe drepturi şi lasă mînă liberă structurilor de putere şi celor tehnocrate. De ce? Pentru că nu s-au pregătit: au avut de investit altundeva.

De fapt, cam asta este tendinţa actuală: mergem pe logica „Cernobîl”. Repetăm aceleaşi greşeli. Pentru că am avut priorităţi iraţionale împinse spre îmbogățirea unora şi spre consum dement, pentru că am făcut praf statul şi instituţiile publice, iar acum trebuie să renunţăm la drepturi. Un soi de autoritarism militarist-tehnocrat-finanţist. Întotdeauna autoritarismul a făcut casă bună cu tehnocrația. Vrem asta pe termen mediu şi lung? Nu cred. Rezultatul e un Cernobîl social.

 

Hai să ne uităm puțin la biografia ta: erai adolescent la Cernobîl și probabil nu aveai multe mijloace de protecție. Adolescentul de azi, dacă are noroc, se închide în casă și învață online, pe tabletă…

Între regimul comunist de tip sovietic din anii brejnevişti şi cel actual al capitalismului tîrziu sînt anumite asemănări, dar şi cîteva deosebiri fundamentale. Comunismul avea nevoie de cetăţeni pregătiţi pentru producţie, pentru fabrici şi uzine, pentru ridicare de oraşe, pentru armată etc. Regimul comunist seamănă mai mult cu statul industrial naţional şi este opus, la acest capitol, capitalismului neoliberal.

Practic, statul comunist pune accentul destul de mult pe educaţie, pe sport şi pe un soi de intrare în circuitul maşinăriei statale: a se vedea imensele investiții din anii ‘60-’70 în educaţie şi sănătate. Fără precedent istoric. Adică tu, ca cetăţean (nu vorbesc de viaţa privată, probleme intime etc.), aveai un sens în maşinăria statului: sensul tău era legat de un traseu destul de coerent, stabil şi predictibil. Foarte important. De exemplu, noi nu știam ce înseamnă inflaţie. Vorbesc de sensul larg, nu doar economic. Valorile şi preţurile erau stabile, lucrurile erau sigure etc., cu riscurile de rigoare. Adică: dureros de stabile şi sigure. Cetăţeanul sovietic era proiectat ca o maşină de producţie.

Capitalismul actual îşi proiectează cetățeanul nu pentru producţie, nu pentru a deveni un „pion central” în maşinăria de stat, ci pentru consum.

Statul sovietic nu punea mare preţ pe oameni: punea exact atît preț cît era capabil omul să producă. Însă atenţie: pentru asta avea nevoie de oameni sănătoşi şi educaţi. De unde şi investiţiile enorme în aceste sectoare. Aparent, statul capitalist actual pune mai mult accent pe viaţa oamenilor. Dar joacă la o scară mai complexă. Viaţa e dată omului ca să consume, iar ca să consumi trebuie să o îmbunătăţeşti, să o prelungeşti. Dar cum părăseşti cîmpul capacităţii de consum, cum eşti aruncat la gunoi. Adică nu ai voie să fii bolnav şi sărac. Dacă nimereşti aici, eşti terminat. Şi atenție: totul costă, căci eşti pe cont propriu; nu eşti la colectiv, ca în vechiul regim.

Şi partea cea mai stresantă în capitalismul actual este precariatul şi viteza inflației pe care cei din noul val o privesc ca pe o mare realizare: liberi şi flexibili. De fapt, aici e marea ţeapă neoliberală. Tinerii au aceste joburi multe, instabile, simultane, pe multe contracte, fără birouri stabile, pe colţul mesei, în huburi de o precaritate înfiorătoare.

De aceea, eu sînt destul de sceptic la toate aceste contraoferte tehnologice. Ele sînt necesare, dar vin cu un mare risc. Iar după cîteva săptămîni de educație de online, pot spune că e un mare bullshit. Educația online poate fi utilă fie doar ca supliment la educaţia clasică pe viu, fie în momente de criză precum cel actual. Educaţia rămîne cum am stabilit: universală, gratuită, în colectiv, şi, de preferat, cu toate categoriile sociale în aceeași clasă. Cele mai mari lecţii le-am primit de la golanii clasei, de la cei care nu erau silitori la învăţătură, dar erau excepţionali în multe alte domenii. Pe online nu te prea întîlneşti cu toţi aceşti copii-bandiţi geniali.

 

În loc de încheiere: cum se simte pentru tine distanțarea socială și cît de ușor ți-a venit să stai acasă? Crezi că o să ne alegem cu ceva bun din toată chestia asta?

Să încep cu o poveste. Am ieşit azi pînă la magazin. Pustiu, gol, trist. Am trecut pe lîngă „colţul vesel”, locul unde mereu sînt de gardă singurii oameni care-şi respectă cu sfinţenie vocaţia: beţivii cartierului.

Am avut o tresărire. Parcă m-a înțepat în inimă: era pustiu şi acolo. Cînd am văzut că lipsesc pînă şi ei m-a apucat panica. Ei erau pentru mine reperul: cît timp sînt la locul lor totul e sub control, viaţa îşi urmează cursul, există speranţă. Eu îi numesc „ultimii sfinţi.” Dispariţia lor m-a pus pe gînduri. Mi-a fost zdruncinată speranţa.

Am venit abătut acasă. Deschid calculatorul, am un mesaj de la prietenul Arthur Suciu: Măi, mi-au furat capacul de la rezervorul de benzină al maşinii. Şi deodată mi-a renăscut speranţa de altădată. Să sar în sus de bucurie: există speranţă! Dacă se mai fură lucruri din astea mărunte încă nu e totul pierdut. Mai există oameni vii, există viaţă!

Uh. Abia aştept ziua în care să-mi revăd beţivii cartierului stînd la soare şi aşteptînd un suflet bun care să le aducă o bere. Să le ude sufletele fragile care ne aduc nouă speranţă. Le voi da şi eu. Poate şi un premiu celui care i-a furat lui Arthur capacul. Că mult bine ne-a făcut…

Speranţa e un mare lucru. ŞI ea se pierde în lucruri din acestea mărunte.

Eu mă tem mult de desocializare: spațiul privat are o putere nebună de la capitolul ăsta. Socializarea presupune anumite ritualuri, reguli, comportamente care te fac să ţii mereu cont de celălalt. Celălalt mai puţin intim decît copilul, mama sau soţia. Sînt multe ritualuri pe care le-am construit istoric, au o lungă istorie şi ţin de prezenţa noastră publică.

Lipsa de socializare duce la degradarea personală pentru că ne răpește întîlnirea cu celălalt, cu locul public unde nu ne putem prezenta aşa cum ne prezentăm cînd stăm în spaţiul domestic. Dacă stăm mult acasă o să vedem că nu mai sîntem atenţi la cum ne îmbrăcăm, cum arătăm, cum ne comportăm, ce mîncăm. Ne tundem mai rar, ne bărbierim mai rar, sîntem neglijenţi la haine etc. Doar „nu ne vede nimeni”… Acest ochi extern e fundamental în construcţia omului. Iar tehnologia doar ne minte: e un simulacru. Copiii se duc la „orele online” în pijamale. Aceste lucruri nu au cum să nu lase urme. Nu m-am mai bărbierit de 3 săptămîni.

Maică-mea, care a prins marea foamete de 2 ani de zile în care aproape că nu a mai mâncat nimic, ci doar a îngurgitat ceva pentru a subzista, atunci cînd a revenit la viaţa normală spunea c-a avut nevoie de un timp pentru a reînvăţa să mănînce. Cred că şi noi, dacă vom sta prea mult în spaţiul privat, vom fi nevoiți să reînvăţăm aceste practici de socializare. Socializarea este unul din elementele-cheie ale umanităţii. Da, nu suntem fiinţe private, ci sociale.

Pronosticul meu e simplu. În acest moment ştim sigur că nimeni nu poate articula imaginea unui viitor. De la chinezi la americani, şi de la ruşi la germani, totul pare în ceaţă. Iar lipsa articulării unii viitor alternativ e garantul faptului că nu ne vom întoarce la un ceva identic cu ce am avut. Nu ştiu însă dacă asta e bine sau rău. Eu sunt puţin pesimist, adică cred că ne-am putea întoarce la ceva mai rău decît înainte. Dar scenariile alternative îmi dau și speranţă.

 Întrebări formulate de v. m. și i. s. 

 

5 gânduri despre „Vasile Ernu despre criza coronavirusului: „Există însă o solidaritate reală la bază. O simt”

Adăugă-le pe ale tale

    1. Valentin, ticule, orice interviu care nu e live poate fi pueril învinuit de simulacru. Sincer, e ridicol să pari umplut de sînge de cîteva idei de bun simț despre actualitate. Las-o unde a căzut că măcăne 😉

      Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Creează un site web sau un blog la WordPress.com

SUS ↑

%d blogeri au apreciat: