Un student francez descoperă Uniunea Sovietică pe timpul lui Hrușciov

Frantsuz/A Frenchman a avut premiera la Rotterdam, în secțiuntea The Tyger Burns, dedicată veteranilor. După cît de puține lucruri am citit despre el în presă, nu pare să fi făcut cine știe ce valuri. Greu de înțeles de ce: filmul e accesibil și lucrat cu mînă sigură, urmînd o poveste clară cu o docilitate cum nu prea mai vezi în cinemaul de azi. Ceea ce nu-l face mai puțin interesant, ba dimpotrivă – îl recomandă că pe-o piesă insolită, dificil localizabilă, într-un cinema adesea înverșunat și teribilist.

Sîntem în anul 1957 – imediat după ce Nikita Hrușciov a condamnat stalinismul la Congresul al XX-lea al Partidului. (Ca idee, tot atunci apare, în URSS, marele succes Zboară cocorii.) Imaginea este alb-negru, cadrele sînt frumoase și netede, mașinile lucesc, tăieturile intervin rar și doar atunci cînd trebuie, fără să atragă atenția asupra lor. Ai zice că vedem un film ieșit de pe porțile Mosfilm-ului și lansat simultan cu filmul lui Kalatozov. Să nu ne pripim însă, căci această ingenuitate stilistică pare, în cazul regizorului Andrei Smirnov, un efect stilistic deliberat printre atîtea altele. Iar ceea ce arată Frantsuz n-ar fi putut apărea nicicum pe un ecran moscovit din 1957.

Frantsuz

Personajul principal e Pierre Durand (Antoine Rival), un student francez care pleacă la Moscova într-un schimb – un fel de Erasmus avant la lettre. Excursia sa e evident una inițiatică – urmărind, dacă vreți, trecerea sa de la Pierre la Pyotr. Dar filmul e prea inteligent ca să sară pe prima ocazie de a exploata șocul cultural dintre două lumi. Pierre e destul de familiar cu spațiul țarist-sovietic: știe rusă de la mama lui rusoaică, teza sa de studiu privește viața coregrafului Marius Petipa, iar educația sa politică îl face deopotrivă de circumspect față de imperialismul american și față de ororile stalinismului.

Cu toate astea, filmul abundă în mici bucurii destinate privitorului din 2020, care descoperă o viață ieșită dintr-o subterană a timpului: Pierre se împrietenește cu o balerină ceva mai în vîrstă și cu un Valeriy, un tovarăș bun la toate – fotograf, jurnalist, activist – și bine legat de spațiile underground ale Moscovei. Filmul e fascinant atunci cînd, uitînd de orice țel al protagonistului, întîrzie cu un ochi aproape antropologic asupra cotidianului moscovit pestriț: odată, Pierre și alți cîțiva colegi veniți tot din Franța înregistrează o emisiune la Radio France chiar din camera sa de cămin; altădată, Pierre și prietenii săi ruși merg la un concert de jazz într-un bar; o secvență surprinde o gașcă de prieteni francezi și ruși care serbează Anul Nou într-o casă de la țară, iar o alta – o vizită în locuința unui pictor. Pentru spectatorul îndopat cu clișee istorice, astfel de momente detonează ca niște iluminări profane, dezvăluind o lume alternativă, nenormată, în care bucuriile sînt dintre cele mai simple – vezi momentul cînd Pierre și prietenul său reiau un tube de bebop faimos în timp ce împing o Pobeda blocată în zăpadă.

Frantsuz 2

Experiența lui Pierre nu e doar turistică, ci pusă în slujba unui proiect: să își găsească tatăl, fost deținut în lagăr, căruia i s-a pierdut urma. Intuiția filmului e să ne ofere această imagine dublă a unei lumi abia ieșite dintr-o perioadă de represiune brutală, care reînvață să respire. Pierre își regăsește pînă la urmă tatăl, un matematician de geniu, care acum lucrează la o fabrică de pîine într-un sat. Trecut prin ani de închisoare și privațiuni, e un om terminat, care vorbește hîrșîit – și e drept că există o anumită grandoare, dar și ceva contrafăcut, în acest personaj de tată decăzut. E, de altfel, un sentiment persistent de-a lungul întregului film, care ezită între o judecată severă a regimului și îndepărtarea de imaginile stereotip pe care le păstrăm din acea epocă. Și probabil că asta transformă Frantsuz, cu simplitatea sa formală, într-o experiență de vizionare complexă. Smirnov nu aderă nici la estetica greoaie a lui Dovlatov (Aleksei Gherman Jr., 2018), nici la cadrele dulcege ale lui Cold War (Pawel Pawlikowski, 2018). Păcat că, în definitiv, filmul rămîne prea legat de acest scenariu rotund, care vrea să le bifeze pe toate. Chiar și așa, pentru mine e o mirare că filmul a fost trecut cu vederea de marile festivaluri – la Berlin cred că ar fi meritat loc în competiție –, dar încă nu e timpul pierdut pentru a-l vedea pe un ecran mare la noi în țară.

Frantsuz, de Andrei Smirnov (Rusia), 128 min. Sursă foto: IFFR.com

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Creează un site web sau un blog la WordPress.com

SUS ↑

%d blogeri au apreciat: