Cinemaul românesc predecembrist – 10 redescoperiri (Partea a II-a)

Cum spuneam în introducerea la prima parte a listei, tezele din iulie 1971 au fost cîrligul de care s-au agățat artiștii epocii, crezînd că dispariția intermediarilor birocratici dintre ei și partid va simplifica în bună măsură procesul artistic. Însă, în ceea ce privește cinemaul, lucrurile s-au încurcat și mai mult, partidul impunînd structuri suplimentare de control și cenzură, deci un control ideologic mai strict. Surprinzător e faptul că tot acest mediu constrîngător devine cadrul în care va crește o generație foarte interesantă de regizori, cîțiva, după cum am văzut, din grupul de tineri care inițiază proiectul „Apa ca un bivol negru”, și alți cîțiva din afara acestui cerc (în principal, Daneliuc și Tatos). Și dacă ierarhia de cineaști aclamați se schimbă, la fel se întîmplă și cu producția de filme, care, în puțin peste zece ani, se triplează[1] (iar în anii ’80 va atinge chiar cîteva recorduri). Anii ’70 vor fi cei care, practic, vor stabiliza tabloul cinematografiei românești așa cum îl cunoaștem astăzi, prin debutanții perioadei care vor deveni regizorii esențiali ai următorilor ani și prin filmele cu succes la public de care aminteam la început, comediile clasice și adaptările autohtone ale western-ului (seria „Ardelenilor”) și ale filmului noir (firește, filmele polițiste ale lui Nicolaescu). Decada următoare avea să fie mai sumbră (mai ales spre sfîrșit, controlul ideologic s-a înăsprit tot mai mult), dar, oricît de paradoxal, avea să fie marcată de cele mai multe filme mari ale perioadei comuniste („Croaziera”, „Proba de microfon”, „Secvențe” „Baloane de curcubeu”, „Iacob” etc.).

Din nou, mai jos am încercat o sondare prin filmele rămase în umbră în toți acești ani, eclipsate de mituri și legende.

  1. Al patrulea stol (Timotei Ursu, 1978)

Timotei Ursu este autorul scenariului care a stat la baza Cursei lui Daneliuc (deși modificat simțitor de acesta din urmă). La cîțiva ani după debut, Daneliuc avea să se reîntoarcă la Ursu, de data asta ca actor (cu un rol mic, dar esențial), într-o adaptare liberă după Jocul de-a vacanța al lui Mihail Sebastian.

Povestea începe într-un tren care le va duce pe Corina (Violeta Andrei) și pe Cleopatra (Ileana Stana Ionescu) la Malu Roșu, un capăt de lume unde centrul universului e o cherhana dobrogeană în toată splendoarea, cu încăperi scunde și umbroase, ticsite cu fleacuri de-ale bucătăriei și carpete turcești pe pereți, fără apă curentă și cu oameni care mănîncă toată ziua pește. Jocul de-a insula pustie este pretextul – inițial înfricoșător – al lui Ștefan (Nicolae Iliescu) de a tăia legăturile cu lumea de afară, un joc la care ulterior aderă toate personajele (cei cîțiva oaspeți fideli ai cherhanalei) și care va degenera într-o destrăbălare continuă, ieșită în afara timpului și a istoriei de orice fel. E drept, filmul e presărat pe ici-colo de replici artificiale și sentimentaloide, care n-au rezistat tranziției de la piesa de teatru la scenariul de cinema. Și tocmai de aceea, prezența lui Daneliuc e electrizantă. El strică tot jocul și aduce pe toată lumea cu picioarele înapoi pe pămînt, făcînd demonstrația unui personaj pragmatic și răuvoitor, antipatizat în unanimitate, însă care contrabalansează tot idilismul (uneori excesiv) al filmului. Dincolo de neajunsuri, Al patrulea stol rămîne un film solar, aureolat de magia unei iubiri de-o vară, plutind ca o navă naufragiată prin „faldurile memoriei”.

Al patrulea stol Timotei Ursu

  1. Cumpăna (Cristiana Nicolae, 1979)

Ceva între kammerspiel și film „de actualitate” cu accente de thriller hollywoodian, „Cumpăna” Cristianei Nicolae ar putea părea doar o poveste banală, auzită a mia oară (adaptată însă la contextul autohton). Însă, comparativ cu filmele anterioare ale regizoarei (îndeosebi „Întoarcerea lui Magellan”, sentimental și idilic), filmul surprinde prin coloratura personajelor (firești și pitorești simultan) adunate în același spațiu strîmt și puse în situația extremă de a face slalom printre pericolele ascunse chiar în ceilalți, de a se afla în permanență pe muchia dintre normalitate și haos. Bref, e vorba despre un alt joc de-a vacanța, ceva mai macabru de data asta și tranzbordat într-un peisaj neaoș de iarnă, cu o cabană în munți și cîțiva oaspeți nepoftiți în noaptea de Anul Nou. Doi bandiți care, în urma unui jaf sfîrșit în crimă, fug de poliție, își găsesc adăpost într-o cabană păzită de o fătucă sperioasă (Ioana Pavelescu). Rînd pe rînd mai apar și alte personaje, un cuplu de tineri (cumva) burghezi și entuziaști pînă la ridicol, bunelul Ernest Maftei și logodnicul fetei (Ovidiu Iuliu Moldovan). Pînă la final, jocul va degenera într-o luptă cu ambiții și frustrări defulate, zguduind niște certitudini și spulberînd toată iluzia tabloului de vis cu brad împodobit și artificii. Una dintre bucuriile filmului este, printre altele, aceea de-al vedea pe Florin Zamfirescu în chip de flăcău smintit, un soi de cowboy modern, un bandit înduioșător și înspăimîntător în aceeași măsură.Cumpana Cristiana Nicolae

  1. Arta apărării individuale (Ovidiu Bose-Paștină, 1980)

Am ales să introduc în listă și un scurtmetraj de studenție, esențial întrucît anticipează cîteva din temele care-i vor preocupa, la începutul anilor ’80, pe mulți dintre cineaștii importanți ai epocii (ciné-vérité-ul și metaficțiunea, abordate în cele mai mari filme românești din perioadă: Proba de microfon, O lacrimă de fată și Secvențe). Scenariul lui Bose-Paștină se joacă însă pe partitura unui subiect de comedie, în care Romeo Bușegescu (Florin Călinescu) e descoperit pe stradă de un regizor (Ovidiu Schumacher) în căutare de actori neprofesioniști cu mutre interesante. Această întîlnire schimbă complet viața fostului ospătar de la Capitol și brusc, cotidianul anost împărțit cu soția capătă o strălucire nesperată (Călinescu și Magda Catone fac un cuplu formidabil). Romeo își anticipează deja cariera și se pregătește temeinic pentru filmare, însă, ajuns la Buftea, se vede încolțit într-o secvență cu Florin Piersic, vedeta absolută a momentului. Spre exasperarea întregii echipe, „noua vedetă” rămîne paralizată în fața idolului său, iar dubla e reluată din nou și din nou, la nesfîrșit. Deznodămîntul e totuși surprinzător, iar filmul tratează cînd cu seriozitate, cînd cu umor, lumea care se află în culisele realizării filmelor. Bose-Paștină avea să se mai joace cu convențiile metacinemaului și în filmele ulterioare, realizate la Sahia, unde va tot experimenta cu amestecul de ficțiune și documentar (unul din cele mai bune exemple fiind Atelier cu călăuză, din 1985).

Arta apărării individuale Ovidiu Bose-Paștină

  1. Stop cadru la masă (Ada Pistiner, 1982)

Plecată din zona documentarului și ajunsă la momentul debutului în ficțiune, Ada Pistiner e un caz misterios în cinemaul românesc. Documentarele realizate la studioul Sahia (aici, un fragment din Răspunderea pentru calitate, din ’84) nu anticipează neapărat interesele devoalate în lungmetrajul din ’82 (primul și ultimul, de altfel), însă fac loc pentru o viziune marcată de detaliile tranșante ale unui cotidian cînd pitoresc, cînd marginal.

Stop cadru… a fost un mare succes de critică în 1982, după cum o arată numeroasele texte elogioase din revista Cinema (singura publicație de specialitate din România acelor ani și cea care dădea tonul în critică, la momentul lansărilor). Cele mai multe aprecieri vizează realismul pus în joc de regizoare, o așa zisă „anticalofilie” sau chiar „estetică a urîtului”, însă, cel puțin stilistic, filmul nu e realist pînă la capăt. E drept, fundalul documentar al unei piețe bucureștene sau al unei mahalale unde ziua-n amiaza mare răsună muzică de horă are doza lui de farmec, însă aceste spații ar fi fost anoste și goale fără șarmul celor 1000 de fețe jucăușe ale Andei Călugăreanu, fără delicatețea resemnată a Dorinei Lazăr sau fără oscilațiile ingenue de adolescent la 40 de ani ale lui Aleksandr Kaliaghin (reputat actor rus, celebru, de pildă, pentru rolul din Piesă neterminată pentru pianină mecanică al lui Mihalkov). În fond, drama familiei destrămate din capriciul unui soț care se îndrăgostește de o femeie cu 20 de ani mai tînără ar fi putut rezulta într-un film searbăd, dacă n-ar fi fost populat de personajele atît de diverse, dacă ar fi fost lipsit de acest intermezzo ca o bulă de săpun în peisajul maturității, visul de tinerețe pierdută.

Stop cadru la masă Ada Pistiner

  1. O lumină la etajul zece (Malvina Urșianu, 1984)

Filmele Malvinei Urșianu poartă în sine un paradox, în lecția solidă a unui modernism adaptat prin emulație la cultura locală, marcat însă de niște obsesii stilistice și tematice proprii (uneori și de capitularea în fața unor ostentații ideologice, vezi pancartele roșii cu „Trăiască Partidul Comunist Român” amplasate strategic în cîteva cadre).

Personajul Irinei Petrescu e o fostă ingineră trecută prin experiența închisorii, în urma unor mînării conduse de „grupul vesel” de băieți răi & corupți din combinatul metalurgic unde lucra (printre ei, și bărbatul iubit). Este eliberată odată cu restructurările impuse de Congresul al IX-ea al PCR (din 1965, ulterior morții lui Gheorghiu-Dej) și începe o viață nouă într-un cartier în plină construcție. Spre deosebire de alte filme, aici regizoarea dezamorsează treptat toate pistele melo care ar fi putut duce povestea în ridicol: fostul iubit revine fugitiv și apoi își ia din nou tălpășița, iar relația cu avocatul însurat care-o simpatizează (Gheorghe Dinică) se limitează la un revelion, cîteva plimbări prin zăpadă și ieșiri la cinema en toute innocence. În schimb, figura feminină cîștigă în greutate prin melanjul de orgoliu demn și naturalețe caldă pe care le pune în balanță actrița, prin felul cum conduita protagonistei nu conține nici resentiment și nici dorință de răzbunare, ci doar bucuria redescoperirii și reintrării în viață, pe alocuri tristă, însă întotdeauna cu demnitate. Filmul are cîteva sclipiri ludice care-l fac și mai special, cum e omleta împărțită peste geamul de la bucătărie cu zidarul Trică (Mircea Diaconu) sau rătăcirea romantică printr-o pădurice înverzită, în prag de primăvară.

O lumină la etajul zece Malvina Urșianu

[1] După cum punctează Călin Căliman în „Istoria filmului românesc”, Editura Fundației Culturale Române, București, 2000, p. 230

Andreea Chiper este studentă la UNATC și viitor licențiată în Alexandru Tatos. Ca mai toată lumea care a scris pe acest blog, e și ea din Tulcea.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Creează un site web sau un blog la WordPress.com

SUS ↑

%d blogeri au apreciat: