Dînd Voce Estului?

Votca-Cola este un o colecție de povestiri scurte publicată în 2003 în rusă de Irina Denejkina. A fost tradusă în română de Denisa Fejes, la Curtea Veche, în 2008. Întrebarea la care volumul încearcă să răspundă e limpede: cum putem privi Estul în perioada de tranziție postcomunistă prin ochii tinerilor rebeli ai generației Pepsi?

Fără o legătură aparentă între ele, cartea începe cu Bestseller național, o ficțiune autobiografică în care autoarea aproape că este premiată pentru seria de nuvele Dă-mi. Mergînd mînă-n mînă cu succesul național pe care Denejkina l-a și avut, această primă povestire clarifică parte din statutul povestirilor. Cititorului îi este dat de înțeles că are de-a face cu texte despre prietenii Denejkinăi, ca o tentativă de a oferi tineretului rebel o reprezentare literară.

Deși demersul său pare salutar, e greu de spus dacă sub sticlele de Baltica-7, referințele la GTA 2 și Winamp chiar se află un substrat autentic. În fond, mare parte din narațiune nu face altceva decît să reproducă cîteva clișee – abuzul de alcool, relațiile clandestine, bandele de cartier. Toate acestea, deși vorbesc despre o generație aparent anti-sistem, eșuează să creioneze ceva mai mult decît niște stereotipuri importate fără prea mare adecvare la realitățile din Est.

Poate că tînărul „pepsi, pager, MTV, frizură cu țepi” este într-adevăr ceea ce a produs spațiul post-sovietic la întîlnirea cu capitalismul, dar modul în care se vede prezentat de Denejkina îl aruncă în banalitate. Tinerii schițați de ea, ieșiți din Estul în tranziție – focalizarea pe aspecte materiale, delăsarea, lipsa de morală îi caracterizează – puteau la fel de bine să fie parte din post-grunge-ul nord-american.

Cititorul care reușește să treacă de Dă-mi – a doua povestire și probabil cea care abundă cel mai mult în diferite idei preconcepute – va constata că textele care, prin subiectul tratat, reușesc să evite locurile comune sînt și cele mai reușite. Spre exemplu, „Valerocika” reușește să spună povestea unor copii de 13 ani, aflați într-o tabără, care îl aduc la disperare pe adultul responsabil de ei prin violență, șantaj și iluzia unor părinți influenți. O astfel de povestire e plăcută nu doar prin apelul la acel etern literar al verilor de altădată, ci și prin modul în care discută soarta „copiilor uzinei”, cultivînd o nostalgie față de, paradoxal, un peisaj distopic:

„Or să se facă bine, se învoise Lidia în sinea ei. Dar tot e bine că nu au fost de-ai noștri, au fost din afara taberei. Ce puteam eu să fac?” Lidia stătea culcată, privind în oglinda dulapului răsăritul tulbure de soare. Se liniștea, se auto-convingea. Își interzicea să se gîndească la consecințe, la „tații duri”. Toți se ascund în spatele cuiva, de-asta își permit să fie impertinenți.

Similar, Song for lovers, deși apelînd cam la aceleași mecanisme ca cele din Dă-mi, reușește și mai mult. Această povestire vorbește, printre altele, despre un anume sentiment de „concentrat de viață” pe care Iulka îl resimte cînd se apropie fără vreun impediment de basistul de care e îndrăgostită. În astfel de momente, clișeele inițiale lasă locul unei ironii bine țintite. Aici, nu doar că lumea ascultă Oasis – după cum poate că era și previzbil –, dar chiar și cei care nu știu clar ce-i asta se declară mari fani.

În fine, ceea ce mai e de remarcat, la nivelul volumului, este prezența unor texte – precum Vasea sau Tu și eu – care, deși scurte, au și cel mai mult de spus. În mediul relativ ermetic al blocului cu lift, Vasea pare să fie singurul care vede creaturi nocturne devoratoare de oameni. Astfel de pagini vin ca o rescriere a geografiei spațiului din beton, fără corespondent în prozele mai lungi. Similar, Tu și eu e un text care ne arată cealaltă parte a lumii: generația revoltată încă păstrează rădăcini. Spunînd drama rudelor care rămîn în urma acestor tineri teribiliști, vedem aici nu doar o compensare a exceselor din primele texte, ci și o repliere în zona intim-autentică. 

Copiii vor crește și te vor trage de nas. Nepotul tău va trece la heroină. Și va muri. Vei privi în ochii lui sticloși și vei vedea stelele pe care i le arătasei cîndva. Nu vei plînge la înmormîntare. Fiul mai mare va suferi un infarct. Nepotul tău va fi înmormîntat. Vei pleca acasă și, pe drum, vei auzi primăvara. Te vei strîmba. Îți va fi bine.

Impresia este că cele 12 povestiri, aparent autonome, se conectează într-un mod sau altul și produc o imagine unitară. Chiar în ciuda textelor ce par să îi fi reușit, rezervele față de volum rămîn. Să vorbești despre o generație a tranziției, fascinată de tot ce e occidental, vestic, american și să imporți totodată o serie întreagă de stereotipuri ce nu se simt acasă în spațiul post-sovietic pare prea ușor. În mulțimea de petreceri underground, oameni de afaceri plini de bani și domnișoare fără inhibiții, trupe rock anonime sau semi-macho întorși din Cecenia, nu e foarte clar cît e proză originală și cît e doar o adaptare relativ fortață a unor povești gata făcute. E clar că acestei generații, pe care Denejkina vrea să o facă să vorbească, îi trebuia o voce. Totuși, Votca-Cola s-ar putea să nu fie chiar ceea ce așteptam la început.

Votca-Cola de Irina Denejkina, ed. Curtea Veche, trad. Denisa Fejes. 208 pagini.