Am ezitat mult să scriu despre Un jour dans l’année (1960 – 2000), jurnalul scriitoarei est-germane Christa Wolf, pe care l-am cumpărat la începutul lui decembrie în una din zilele pariziene de libertate, cînd librăriile și anticariatele își redeschideau, în sfîrșit, porțile, iar Victor îmi propunea diferite trasee de autobuz. Pe de-o parte pentru că opera Christei Wolf îmi era, în mare parte, străină. Pe de altă parte pentru că este foarte dificil să îți propui să scrii despre texte ce acoperă patruzeci de ani din viața cuiva. Asta mai ales atunci cînd vorbim despre un autor mai mult sau mai puțin controversat, colaborarea sa cu poliția secretă în perioada 1959 – 1961 fiind, poate, unul din punctele aflate încă sub diferite semne de întrebare, chiar în ciuda faptului că declasificarea dosarului său nu a scos nimic substanțial la iveală.
Să încep, deci, cu cîteva cuvinte despre volum (din păcate, indisponibil în românește, vezi aici ediția germană, respectiv franceză sau engleză) în speranța că își va găsi, în cele din urmă, și locul în peisajul românesc: pornind de la un apel făcut de Maxim Gorky în 1935, numit O zi din toată lumea, Christa Wolf acceptă douăzeci și cinci de ani mai tîrziu provocarea și, pe tot parcusul vieții sale, va nota, sub forma unui jurnal intim destinat publicării, cum va fi petrecut, cît mai precis cu putință, ziua de douăzeci și șapte septembrie. Dacă în anumiți ani notele din jurnal vor respecta cu strictețe ziua respectivă, în alții cititorul va găsi note scrise la cîteva zile sau săptămîni după, despre (sau nu) ziua de douăzeci și șapte septembrie, sau chiar note de rapel și de aducere la zi.
Cum să scrii despre o operă atît de vastă ce stă martor, ca orice jurnal de lungă durată, nu doar evoluției personale a autorului și stilului său, cît și – poate cel mai interesant – convingerilor sale intime este, așadar, o întrebare la care cred că nu există un răspuns facil.
Pornind din 1960, cititorul va fi purtat prin viața de familie a Christei Wolf, ce ne întoarce într-o Germanie comunistă în care Christa îi caută fiicei loc într-o clasă mai avansată de rusă, asta în timp ce, din punct de vedere ideologic și politic, simpatiile comuniste și implicarea angajată îi vor ocupa mare parte din zi. Deziluziile Christei Wolf vor surveni, cu toate acestea, într-o manieră pe care ea însăși o va găsi bizară: deși convinsă de idealurile regimului în care trăiește (ca urmare a dramei produse de fascism? ca atașament față de Germania de Est pe care refuză să o părăsească orice ar fi?), decepțiile față de Republica Federală încep chiar din finalul anilor ’60:
Acest univers pe care l-am fabricat nu poate dura la infinit. Simt cum îmi trece prin cap fiecare zgomot de mașină pe care-l aud de pe stradă. (…) În apropierea celei de-a XX-a aniversare a RDA, mulțumirea de sine începe să se instaleze. (1969, p. 112)
Mai mult, situația va deveni din ce în ce mai complicată odată ce va intra, ea însăși, în vizorul Stasi. Odată cu prima percheziție în propriul apartament, o adevărată fractură în modul în care Wolf se raporta la lumea est-germană pare să se fi produs:
De mai multe luni, toate gîndurile mele se învîrt în jurul acestor două observații. Cred că nu m-aș mai simți niciodată acasă dacă ar trebui să plec de aici. Și, astfel, mă-ntreb: care ar fi prețul pe care aș fi dispusă să-l plătesc ca să resimt acest sentiment? Ce preț plătesc, oare, chiar fără să-mi dau seama, preț pe care-l pot evalua așa: a-ți întoarce privirea, a te preface că n-auzi sau, măcar, a tăcea. Adesea cred că toate astea au un preț și o să primim cîndva nota de plată. (1977, pp. 197 – 198).
În paralel, situația tot mai complicată din anii ’80, ca și căderea zidului Berlinului sau privatizarea à tout prix de după ’90 sînt trăite de Wolf într-o manieră ambivalentă: pe de-o parte atașată de lucrurile în care a crezut toată viața, pe de altă parte convinsă fiind că unele dintre ele sînt pierdute pentru totdeauna.
În fine, dacă ar fi să rezum tematic volumul, aș spune că opera de față prezintă multi-fațetat travaliul permanent al unui autor de calibru (notele despre operele sale – Cassandra, Christa T., etc. – publicate de-a lungul întregii sale vieți, fiind dense și pline de substrat) ce se întretaie cu o viață de familie în care Gerd, soțul Christei Wolf, este prezența nelipsită, fără însă ca jurnalul să fie vreodată despre el sau despre relația intimă dintre cei doi. Toate acestea se întîmplă pe fundalul unei minuțioase descrieri a zilei respective, ce ține contul întîlnirilor făcute, meselor luate, titlurilor de ziar și, în genere, bifează orice acțiune, oricît de banală ar putea să pară. Ca într-un fel de récit autoetnografic ce prezintă, la finalul sutelor de pagini, viața mundană a Christei Wolf și acțiunile aparent neimportante ce o constituie – mersul la poștă, plimbările, vacanțele, apelurile telefonice ș.a.m.d. –, cititorul constată că are în față un rezultat valoros nu doar ca valoare biografică, ci și ca, și sînt convins de asta, prezentare istorică a cotidianului est-german de-a lungul deceniilor.
În loc de concluzie, aș mai puncta doar ostalgia ce transpare în ultimii ani ai jurnalului. Asta face ca volumul de față să chestioneze aceleași probleme perene ale tranziției post-comuniste, dar de care, cel puțin în cazul Germaniei privite dinspre estul european, auzim prea rar. Toate acestea cred că pot oferi o imagine mai largă, în context european, a anilor ’90 și a perioadei de-apoi:
La televizor, la o oră tîrzie: Roman Herzog se întîlnește la castelul Bellevue cu șapte tineri din Est și șapte din Vest cu scopul de a le auzi opiniile contradictorii și de a evoca situațiile diferite, de a vorbi despre ce înseamnă «a crește împreună» în cele două Germanii. Șapte tineri, bineînțeles aleși pe sprînceană, în jur de treizeci și unu de ani, destul de intimidați. Se pare că președintele Republicii a considerat un astfel de dialog în fața camerelor de filmat ca fiind necesar mai ales ca să auzim din toate părțile că Germania de Est și Germania de Vest sînt încă foarte îndepărtate una de alta în modul de a gîndi. Apoi am privit un reportaj despre ultimele luni ale RDA, aprilie, mai, iunie, iulie ’90, pînă la uniunea monetară. Toate aceste detalii pe care poate le-am uitat deja, toate aceste detalii care ne-au părut atunci atît de importante și care au fost azi înghițite de istorie. (1995, p. 471).
Christa Wolf, Un jour dans l’année (1960 – 2000), Fayard, 2006 (pentru ediția în limba franceză).
FuturEast 
Lasă un răspuns