„Născut în URSS” la a cincea ediție

Vasile Ernu este unul dintre prietenii proiectului FuturEast.blog (îi puteți citi textele aici). Dar înainte de a deveni un apropiat al blogului, Vasile era pentru noi un nume de referință. Imposibil, deci, să ne înhămăm la exercițiul recenziei echidistante, obiective, impersonale etc. etc. atunci cînd vine vorba de vreuna dintre scrierile sale. (Oricum, nici nu știu ce sens ar mai fi avut un astfel de exercițiu în cazul unei cărți care are deja o vîrstă, niște tiraje epuizate, în fine, o carieră de invidiat.)

Asta nu-nseamnă, evident, că sîntem mereu de-acord cu luările lui de poziție; cred că Vasile ar fi primul care să se înfioare la gîndul unui așa „consens moale”, care deja face ravagii prin lumile noastre. Dar asta înseamnă, pour faire vite, că FuturEast.blog n-ar fi putut să apară în absența unei lucrări precum, să zicem, Născut în URSS, care să mai desfunde ulițele pline de prejudecăți și locuri comune ale sătucului nostru global (sau glocal). Furtună într-un pahar cu apă, o să ziceți, dar eu îmi amintesc bine cum, anul trecut, îmi cumpăram dintr-o librărie clujeană o cărticică cu pagini îngălbenite (trebuie că era ediția a patra), apoi o citeam într-o scurtă vacanță la Eforie Sud, printre hoteluri părăginite din comunism, bucuros că am găsit pe cineva care să vorbească, dacă nu pe limba mea, atunci pe o limbă pe care, nici eu nu mai știu cum, am învățat să o vorbesc. Pe copertă, țin minte, cîțiva copii se zbenguiau fericiți. Poza era alb-negru, numai bine-cunoscutele eșarfe de la gîtul lor își păstrau culoarea roșie („acel roșu”), ca steagul care se înalță pe cuirasatul Potemkin, în filmul lui Eisenstein, atunci cînd revolta reușește. Peste ani, Spielberg avea să facă un giumbușluc similar în Lista lui Schindler. Dar parcă tuturor le devenise mult mai greu să creadă în lacrimi.

Era cumva normal ca, după vreo două luni de vacanță editorială, de deplasări și schimbări, de puneri în chestiune, de gînduri care au avut și n-au avut legătură cu Estul, să reluăm treaba cu Vasile Ernu, ca un soi de revenire „acasă”.

Ioan, ai legătura.

Puține sînt cărțile care, cel puțin în spațiul românesc, se bucură de o atenție constantă care să se păstreze în timp. În acest sens, Vasile Ernu este unul dintre scriitorii ce și-au dezvoltat o audiență constantă și care, în ciuda lansărilor din ultimii ani (Trilogia marginalilor, spre exemplu), reușește să ducă o carte apărută în urmă cu 14 ani la a cincea ediție. Noutatea în Născut în URSS, varianta 2020, este includerea unui dosar de presă, disponibil totodată și online. Ceea ce mi se pare interesant, pe lîngă performanța reeditării de anul acesta, este modul în care dosarul de presă conturează, la rîndul său, o imagine a trecutului recent: 14 ani nu or fi atît de mulți, însă ideile, situațiile, persoanele și obiceiurile pe care Ernu le prezintă par, poate, și mai îndepărtate celui ce se confruntă cu Născut în URSS pentru prima dată.

În epoca gentrificării în masă, a Netflixului acaparant, a clivajului și mai puternic dintre clasele sociale, dar și a (falsei?) impresii de omniprezență și conectare la un zoom distanță, lumea pe care Vasile Ernu încearcă să o recupereze, deopotrivă memorialistic-nostalgic și antropologic, nu mai este accesibilă altfel decît prin artefacte: o regiune ceva mai izolată dintr-un colț al vechiului imperiu, un cartier de la marginea Kievului care încă n-a fost reamenajat, un tren ce încă circulă pe distanțe care, pentru europeanul contemporan, nu ar putea fi acoperite decît de un avion ș.a.m.d. Paradoxul pe care îl resimt: interesul față de vechea lume nu mai vine decît din exterior; cei care sînt acolo își doresc să plece și tocmai din acest motiv inițiativa dezvoltată de Ernu mi se pare, încă – sau mai bine spus, cu atît mai mult acum – valoroasă.

Pornind de la amintiri personale, povești din familie, tabieturi și obiceiuri, ideea că Născut în URSS își propune să facă o arheologie a vechiului regim este doar o parte a poveștii. Cealaltă parte, după cum remarca Mihai Iovănel în cronica sa din Gîndul, 8 mai 2007, era că volumul a făcut publicul „să ciulească urechile” atunci cînd discursul despre comunism părea să fi pus deja toate etichetele și să fi elaborat toate ghidurile turistice despre secolul trecut. Atunci cînd părea că nu mai e nimic de zis, iată că Vasile Ernu reușea să scrie altfel, supărînd așteptările (neo)liberale și asumîndu-și o identitate refractară într-o perioadă în care cel mai comod era (și, în mare parte, încă este) să îmbrățișezi ideea progresului culminant spre o lume nouă, dacă nu acum, poate la următoarele alegeri sau peste vreo 20 de ani.

În ceea ce privește structura pe care o propune Născut în URSS, cred că post-scriptumul foarte personal pe care Ernu îl include reușește să clarifice în bună parte de ce a optat pentru acest demers, care a fost raportul pe care l-a avut cu amintirile și în ce fel experiența personală face din carte nu doar un o colecție de memorii, ci o interogare profundă a prezentului, prin sondarea trecutului ca termen pentru comparație:

„Întotdeauna m-am întrebat: ce aș fi fost, cum m-aș fi comportat eu, cum m-aș fi transformat dacă sistemul politic comunist ar mai fi continuat? N-am un răspuns. (…) Ce am vrut cu aceste înșiruiri de amintiri? Am vrut să-mi exprim câteva gînduri esențiale. Mai întîi, lumea în care am trăit nu a fost nici atît de rea și nici atît de bună pe cît cred unii sau alții. La această lume din care am ieșit nu ar trebui să ne raportăm cu ură, dispreț, dragoste sau ignoranță, ci trebuie doar să încercăm să o înțelegem și să ne-o asumăm.”

Cît de mult această lume a fost asumată și înțeleasă la 30 de ani de la sfîrșitului omului roșu, vorba Svetlanei Aleksievici, este mai puțin clar. Cert e că, punînd deoparte toată această discuție despre lucrurile din jurul textului, cititorul care se va întîlni cu Născut în URSS pentru prima dată va avea parte de o călătorie adesea pitorescă, alteori tragică sau comică, ce îl va conduce prin celebra komunalka sovietică unde „se întîlneau îndrăgostiții la un pahar de vin roșu și ce certau la o vodcă prietenii [și unde] viața noastră, sufletul nostru devenise parte a bucătăriei”, dar și prin lumea culturală și socială a unei țări care „a dispărut pe neașteptate, așa cum a și apărut”.

În fine, aș mai spune doar că am recitit Născut în URSS cu interesul celui ce descoperă pe zi ce trece părți ale culturii ruse (sau sovietice – greu de spus unde începe una și se sfîrșește cealaltă) ce se intersectează adesea cu referințele pe care Vasile Ernu le prezintă – „ascultam Akvarium, Kino și Nautilus Pompilius, citeam Maestrul și Margareta și Arhipelagul Gulag”, dar care dobîndesc o nouă înțelegere atunci cînd sînt contextualizate de cineva care le-a trăit la mîna-ntîi.

În final, nu pot decît să sper că ediția a cincea a Născut în URSS aduce după sine un nou prilej de conversație și de analiză a trecutului recent și, odată cu acesta, că seria 2006, 2007, 2010, 2013, 2020 va continua și mai departe cu tot ce aduce cartea după sine: regret, nostalgie, contestare, acuze ideologice și controverse.

Născut în URSS, Editura Polirom, 2020 [2006], p.288.

Un gând despre „„Născut în URSS” la a cincea ediție

Adăugă-le pe ale tale

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Creează un site web sau un blog la WordPress.com

SUS ↑

%d blogeri au apreciat: