Undeva prin iulie, poate început de august, întors de la Chilia Veche pentru prima dată, ajunsesem să mă-ntreb: ce înseamnă să te întorci acasă, la Chilia Veche, atunci cînd puținii turiști sînt dispăruți prin marile orașe, iar Delta congelată nu mai seamănă cu pliantele turistice?
Deși am revenit la Chilia, mai întîi în august alături de bunici – într-o aventură auto pe care nu mulți alții ar fi acceptat-o – și apoi la început de septembrie, pentru doar noapte – scriam atunci în jurnal că mi se pare că am prins prima zi de toamnă –, cu un orar complicat al navei puse de Navrom[1], întrebările pe care mi le puneam anterior nu încetează să revină.
Drumul spre Chilia Veche începe în Tulcea, pe faleză, la bordul navei cu direcția Periprava. După ce treci de Pardina, Izmail – unde te întrebi de ce în anii ’90 puteai coborî fără probleme – sau Tatanir, blocurile de pe faleză și biserica impunătoare – în curs de reabilitare –, funcționează ca welcome buddy și te anunță că ai ajuns la destinație.
Revenind: trăind vreo 20 de ani la marginile Deltei, îmi e dificil să recunosc că acest loc mi-a fost complet inaccesibil de undeva de la începutul școlii pînă la 1 mai. Nu că s-ar fi suspendat vreo cale de acces – deși coșmarurile localnicilor cu Delta înghețată și peisajul post-apocaliptic nu-mi erau străine –, ci pentru că, pur și simplu, în Deltă nu se merge iarna. Un raționament des întîlnit pe care, recunosc, nu mai pot să-l înțeleg.
Dar chiar și așa, scenariul în care aș fi ajuns să locuiesc undeva-n Deltă, scenariu la care se adăuga un loc post-socialist precum Chilia Veche cu multe case încă locuite, pensiuni nu foarte multe și o viață cît de cît normală (cu acces la școală, dispensar, farmacie și chiar vulcanizare), mi se părea o ipoteză demnă de a fi dezvoltată-n scris.
Sosirea vaporului este, de foarte multe ori, singurul moment al zilei în care lumea pare să se-ngrămădească la Chilia Veche.
Blocat acum într-o cameră de cămin de lîngă Paris și cu o pandemie galopantă, mă gîndesc la felul în care ne raportăm față de memoria locurilor prin care trecem. Ce face ca ceva să fie numit acasă?
Revăd fotografiile pe peliculă, unele făcute în septembrie pe neobositul Pentax din anii ’70 și altele din iulie, pe mai fîșnețul Nikon F801, întrebîndu-mă cum va arată totul, de aici în cinci ani. Acesta mi se pare nu doar un pretext de a deveni nostalgic – într-un moment în care ai rămas fără peliculă și nu prea vrei să plătești taxe de transport la Amazon –, dar mai ales într-un moment în care ți se pare important să gîndești ceva mai clar cum vor mai arăta școala și viața în viitor.
Chilia Veche e un mix complet neașteptat între bufetul demult închis, drumuri asfaltate doar în intravilan, o benzinărie plutitoare (ce nu mai face față comenzilor de cînd turiștii au început să năvălească din cauza granițelor închise), tot felul de mașini de teren venite de departe sau trecerea cu bacul înspre Ostrovu Tătaru. Aceasta este operată manual, din oră-n oră, „podul” fiind acționat la cerere și blocînd temporar canalul ce duce înspre Mila 23 în timpul acționării scripeților.
Încerc să-mi dau seama cum poate să arate o lume în care, peste noapte, am clasificat în esențial / ne-esențial ceea ce trăim și ceea ce sîntem (mă gîndesc, spontan, la meseriile ce-au fost trimise în șomaj pe timp de pandemie, fiind considerate inutile pentru moment) și în care nimeni nu pare să înțeleagă că pentru mulți nu spălătoria auto de la colțul străzii sau biroul loteriei sînt esențiale, ci cu totul altceva.
Ca în orice criză în care mediatizarea ei ajunge, pînă la urmă, să ne sufoce propria minte, încerc să închid știrile, anunțurile guvernamentale cu iz de dictatură[2], și încerc să sper la anumite consecințe neintenționate: poate că totul este spre ceva mai bine. Poate că fluxurile rural-urban, est-vest, sud-nord ș.a.m.d. vor suporta mutații noi.
Poate că, într-un viitor nu foarte îndepărtat, a te întreba ce înseamnă să ajungi acasă, la Chilia Veche, într-o seară de toamnă sau început de iarnă, văzînd din depărtare o lumină la blocurile de pe faleză nu va mai părea doar un scenariu science-fiction, ci chiar o realitate accesibilă. Iar acesta nu este doar cazul unei așezări precum Chilia, ci cazul generic al localităților din țările est-europene, prea departe de vreo capitală și totuși conectabile la Zoom.
Chilia Veche reprezintă, totodată, locul în care am întîlnit oameni extraordinari cu povești de viață ce ne par aproape incredibile. Este locul în care contrastele pe care le trăim cu toții, chinuit, se simt ceva mai departe de propria viață și asta în condițiile în care Kilia aflată doar peste drum e complet neaccesibilă, iar distanța de un minut cu barca e la fel de greu de acoperit ca un zbor la Dublin.
În loc de concluzie, textul de față evită tocmai să ducă la bun sfîrșit ceea ce-și propune. Scenariul de a spune c-ai ajuns acasă, la Chilia Veche, îmi este la fel de îndepărtat ca vara lui 2020 în care, alături de Victor, descopeream un loc pe care el îl numea un loc normal și încă viu (nu împăiat), așa cum din păcate există tot mai puține. Cu gîndul la acele vremuri și cu speranța de a le retrăi cît de curînd, echipa FuturEast mulțumește încă o dată tuturor celor care au făcut ca fiecare vizită în Chilia Veche să fie specială și care știu că acest articol este despre ei.
Fotografii realizate pe peliculă Kentmere 100 (procesată la 3R Color), respectiv Fomapan 400 (procesată la Iso400). Recomandăm vizualizarea în full-screen.
[1] În timpul sezonului, chiar și cu un program suplimentat, legătura cu Tulcea nu este asigurată zilnic. Posibilitatea de a ajunge la Chilia Veche cu microbuzul este, la rîndul ei, suspendată, iar cursele de corsar (water-taxi-ul ce străbate distanța în mai puțin de-o oră) reprezintă ceva cu totul nou.
[2] În Franța, în numele apărării valorilor republicane de „forma principală de separatism reprezentată de Islamul radical” (ministrul francez de interne, Gérald Darmanin, citat aici: https://www.lci.fr/population/info-lci-defense-des-valeurs-republicaines-le-projet-de-loi-contre-le-separatisme-change-encore-de-nom-2169746.html), ceea ce se pregătește nu pare a fi ceva prea îmbucurător.
FuturEast 
Lasă un răspuns