Amintiri din Rusia, (aproape) toamna                     

În august 2019 am fost invitată să petrec o lună în Rusia la familia unui coleg dintr-o tabără de vară, cunoscut în Cehia, unde mă dusesem să învăț limba cehă cu un an înainte. Am stat 5 zile în Moscova și restul timpului l-am petrecut într-un sat, Staro-Levino, aflat la vreo 100 km sud-est de Moscova. Majoritatea caselor erau părăsite și ultima vacă fusese vîndută. Am stat la casa de vacanță a bunicilor. Cîteva momente mai jos: muzica și Moscova, finalul neașteptat al unei petreceri, vederi din parcuri sălbatice. 

(1) „ne vedem la cabina telefonică”?! –

Robin and the Backstabbers – Arhanghel’sk

(2, 3) Biserica Sf. Nicolae din Bobîli, reconstruită în 1835. După 1969 funcționează ca depozit pentru colhoz pînă în 1991. Tavanul cedează în 1997.

Victor Țoi – Leghenda (Legendă)

♦

Ies dintr-un magazin de muzică – sau mai exact de rock rusesc. Tipul de la tejghea – căci e un bar „rebotezat” – mi-a întins pe un bilețel numele unei formații din România pe care era mîndru c-o descoperise: Subliminal. Am pierdut bilețelul, dar nu și starea de meditație scăzută din abur și fum. Nu se poate kvas făra Țoi și țigară.

♦

Am văzut doar cum i se scurgea sîngele în chiuvetă. Nu înțelegeam – cum se întîmplase asta după o ieșire de 10 minute la locul de joacă pentru copii dintre blocuri? Cer vată, îmi dau clama din păr ca să îi izolez rana și s-o curăț. Și el are părul lung – și bălai. Am înțeles că ar avea ceva sînge de armean. Sînge. Cer spirt. Nu știm unde ține babușka spirtul, dar toți aduseseră vodcă și nu se băuse toată încă. Salvarea a venit în 7 minute. Nici ei n-aveau spirt. Nu mi-a mai dat clama înapoi. De la etajul 15 răsăritul începe să se vadă, dar pentru mine nu se vede; la mine pe retină blocurile sînt tivite cu albul chiuvetei și dîrele de praf de pe mîini și roșul împînzesc tot orizontul. Cum ar fi spus într-o melodie, soarele nu răsare din panelka de vizavi…

♦

Moscova, blocuri (panelka)

Timpuri Noi – Catran

De ce-mi fusese mai frică: panouri, reclame, afișe, toate în chirilice. Și ce, în Bulgaria nu-s? Și-n Maramureș? Și Moldova? Da, dar nu e rusă. Tipa care ne manevrează în metrou parcă picură miere: sledușaia stanția – leninskaia. Și cum cred că orice frică poate fi epurată prin cunoaștere, un an jumate am învățat rusa. M-am apropiat de limbă. Nimic altceva nu s-a apropiat de mine, în schimb.

♦

Ieșeam din bloc – și mă uitam în sus. 20 de etaje, dar aceeași bancă vopsită în verde, lîngă niște borduri mîncate, uitate de alegerile locale. Flori, ghivece, improvizații. Din ordinea instalată de străduțele precise – foste cărări printre blocuri, acum asfaltate – ajung într-un parc-pădure (chiar așa e traducerea numelui, lesoparc), Tropariovo. Un fel de Disneyland minimalist. Locuri de joacă, un lac asemănător cu cel din Ploiești, de la sala sporturilor, îngrădit în beton. Și mai departe intrăm în pădure – dar sîntem tot în Moscova, mai precis într-un cartier rezidențial foarte bine organizat. Nu sînt garduri de sărit, nici alei văruite. Printre crengi se întrezăresc adăposturi pentru vrăbii. M-a mirat foarte mult cum vrăbiile lor nu sînt gri și pufoase ca ale noastre – sînt, în primul rînd, rezidentele celor mai mari înălțimi – le vezi cîte 50 pe un fir de înaltă tensiune suspendat între blocuri. Negre, asemenea firului. Și alungite. Și nedefinite. Iscălituri de negru pe cerul, de altfel, la fel de albastru ca al nostru. La etajul 15 nu vine niciuna, flămîndă și înfrigurată – nici nu e spațiu de presărat firimituri pe pervaz. Mai adînc în parcul-pădure dăm de o mlaștină – încremenită în alb. Substanța ei densă și nemișcată – nici nu i se vede urzeala de trunchiuri din adînc. Poate fi pînă la călcîi – sau mă poate înghiți cu totul. Nu se știe – stau și o admir de pe margine, fascinată ca un copil nedus la țară, că bunicii sînt orășeni. Și dintr-odată aud ceva tremurător, în toată încremeneala naturii – cineva și-a adus flautul și cîntă. De unde și pînă cînd – nu știu. Am plecat pe furiș, așa cum îmi impuneau și tăcerea, și cîntecul: era ceva de neîntrerupt.

♦

Kino – Derevo / Кино – Дерево / Kino – copacul

știu, copacul pe care l-am sădit

nu va trăi nici măcar o zi.

știu, copacul meu își va găsi sfîrșitul

în acest oraș.

dar eu îmi petrec tot timpul cu el

nu mai am chef de nimic altceva.

cred că el este casa mea.

cred că el este prietenul meu.

am sădit un copac. am sădit un copac.

am sădit un copac. am sădit un copac.

știu, copacul meu poate va fi lovit

cu piciorul de un copil, mîine.

știu, copacul meu

mă va părăsi curînd.

dar pînă atunci, îmi petrec tot timpul cu el.

sînt fericit cu el, sînt trist cu el.

cred că el este lumea mea.

cred că el este fiul meu.

Staro-Levino. Una dintre casele încă neabandonate

Dmitri Șostakovici – Valsul nr. 2

Primele trei zile a plouat continuu. La țară, lîngă Moscova – putea foarte bine să fie în Zonă. Iarba mustea de apă și vîrfurile negre se suprapuneau cu ceața care lua locul perspectivei în aceste prime dimineți. Mă simțeam ca la începutul lumii. Printre picături (la propriu) am adunat un buchet cu ce am găsit prin grădina – prima și ultima încercare de disciplinare a haosului care era această frumusețe verde-neagră. Am pus cîteva fire de iarbă înaltă, unul de floarea-soarelui, cîteva crenguțe cu un fruct vișiniu, ca de corcoduș umbrit. Nu era numai ploaie – era și foarte frig pentru pielea mea obișnuită cu un august continental. Bunicul Iuri mi-a făcut semn să îmbrac șuba lui – pătură grea care mai că m-a lipit de pămînt. În prima zi cu soare am ieșit la cules de ciuperci, conduși de babușka Liudmila.

la cules de ciuperci

Anda Călugăreanu – O portocală

Am intrat în Zonă. Mi-a dat două sfaturi:

1. acoperă-ți ceafa pentru că vor cădea un fel de păianjeni din copaci
2. nu uita că am intrat în pădure cu soarele pe dreapta.

Cu soarele și păianjenii pe mine și prin mine am vrut să mă spăl la întoarcere. „Păcat, trebuia să-mi spui ca să urc bidonul să se încălzească. Mîine.”

into the woods

Aukțion – Daroga (Drumul)

Nu mai văzusem niciodată un peisaj în nuanțe atît de închise – și atît de intense: iarba verde-neagră, ceața fumurie, dealurile de un arămiu ars, cîțiva copaci verde-brad, fără să fie brazi, de fapt. Copacul lor, berioza (mesteacănul alb) își arăta scheletul ici și colo.

mlaștina

Nicu Alifantis – Focul vânăt (poezie de Serghei Esenin)

Am fost o răsfățată. Mi s-au adus șuba și ceaiul negru cu dulceață în cerdac, mi s-a cîntat la chitară și mi s-a gătit șașlîc, ceea ce mi-a adus aminte de unul dintre faimoasele noastre atribute: ospitalitatea.

la bunici

Kino – Koncitsa leta (Sfîrșitul verii)

La sfîrșitul lunii (al lumii?) eram bronzată, mîinile erau mai muncite decît au fost vreodată, renunțasem la lacul de unghii și la cercei și inele, îmi tăiasem părul într-o oglindă crăpată la care bunicul, o dată la trei zile, se rădea cu un cuțit. Mai presus de toate, mi se arătase un mod de viață care nu putea fi încadrat în naționalitate sau spațiu, în suflet sau în intelect, într-o limbă sau în alta. El aparținea de cu totul altceva: era cu desăvîrșire literatură.

 

Bianca Alecu este masterandă în lingvistică, iubitoare de literatură și muzică, traducătoare din cînd în cînd.