Moartea lui Stalin: De ce plîng oamenii cînd moare un dictator?

Generaţia mea, acei ultimi copii ai Imperiului care deja s-au maturizat şi intră în faza bătrîneţii, a produs trei regizori importanţi: Andrei Zviaghinţev, Serghei Lozniţa şi Iuri Bîkov.

Ruşilor le place să vorbească mereu de Nr. 1: care este regizorul principal. Boală veche. Contextul şi conjunctura globală, precum şi felul în care funcţionează maşinăria de produs prestigiu în domeniul cinematografic, l-au impus pe Zviaghinţev în prim-plan. El este perceput afară drept cel mai important regizor rus actual. Andrei Zviaghinţev, indiscutabil printre cei mai talentaţi regizori, a reuşit să facă filme cu adevărat importante, ce vor rămîne în istoria cinematografiei. Probabil are şi cîteva capodopere. Întoarcerea, de exemplu. Problema lui Zviaghinţev este slaba percepţie populară în ţară. Este adulat de lumea bună, clasa creativă, este multipremiat afară, însă are o slabă percepţie populară în interior. Cu puterea joacă fin: face Leviatan, cel mai critic film al său, dar cu bani de la Ministerul Kremlinului. Paradoxurile Rusiei.

Serghei Lozniţa este alături: la fel de premiat și bine primit afară. În interior, el este perceput mai complicat pentru că a tratat polemic, în dezacord cu anumite tendințe generale, mai multe subiecte de interes mai larg. Și el este foarte iubit de establishment-ul liberal. Lozniţa este ceva mai harnic decît Zviaghinţev; produce și filme documentare. La Lozniţa am un mic reproş: alege prea comod teme la îndemînă, actuale, fără gram de risc și bine țintite pentru piaţa externă. Nu vreau să spun că o face programatic, dar aceste filme de plasare corectă cu discursul dominant din Est sau Vest riscă să scurteze viaţa filmelor lui sau să fie partizane. Însă indiscutabil Lozniţa rămîne unul dintre marii regizori ai epocii sale.

Dar dacă mă întrebaţi care este regizorul cel mai reprezentativ pentru Rusia actuală, vă voi spune fără a clipi că acesta nu este nici Zviaghinţev şi nici Lozniţa, ci Iuri Bîkov. În acest moment el este cel mai reprezentativ regizor rus, reuşind să facă cele mai bune fresce sociale ale lumii ruse actuale. El are aşa: A trăi, Maior, Nebunul, Fabrica, Paznicul. Aşa cum Balabanov este cel mai reprezentativ regizor rus al anilor ‘90, Bîkov este cel mai reprezentativ, pentru interior, regizor al anilor 2010. Partea cea mai interesantă la Bîkov este felul lui popular şi angajat de a face film. Iar în ultima perioadă şi mai interesant este cum a rupt lumea bună şi lumea rea în două: scandalizînd cumva ambele tabere şi refuzînd să facă parte din ele. Ba chiar anunţă că se lasă de cinematografie. Mai vedem, dar să sperăm că nu.

Acum revenim la subiectul nostru: ultimul film al regizorului Serghei Lozniţa. Pe Serghei  Lozniţa, ca şi pe Andrei Zviaghinţev, l-am cunoscut prin Cristi Mungiu, care m-a invitat să ţin cîteva dezbateri alături de ei. Lui Lozniţa îi văzusem toate filmele. Ştiam bine cum lucrează. Eram fan, dar aveam destule critici şi neclarităţi. Ultima oară cînd ne-am văzut am intrat seara să mîncăm şi am părăsit localul dimineaţa cînd deja bătea soarele. Tema principală era aceasta: cum reconstruim memoria, trecutul; cum repovestim aceste istorii tragice complicate ale lumii noastre estice fără a minţi cititorul sau privitorul, fără a fi partizanii unei dogme, fără a ne minţi pe noi. Cum chestionăm trecutul pentru a-l înţelege şi asuma.

Acum a apărut State Funeral – Funeralii de stat –, un film de non-ficțiune construit pe baza materialului de arhivă al epocii. Există în arhiva rusă un amplu material documentar în care toată ceremonia a fost filmată neîntrerupt, profesionist. Probabil totul era pregătit pentru un amplu film de propagandă care nu a mai avut loc din diverse cauze politice.

În filmul lui Lozniţa avem practic mai mult de două ore de imagine pură ale unei ceremonii ample, fastuoase și complexe: adevărate Funeralii de stat. Nu sîntem introduşi în context, nu avem o voce off să ni-l explice, ci doar imagine care rupe vizual. Important aici este felul în care este montată imaginea – bine aleasă şi restaurată – şi felul în care este combinată cu designul sonor. Aici e multă măiestrie, ceea ce face ca filmul să producă un efect terifiant, copleşitor şi chiar înspăimîntător. Sunetul, vocea, muzica (Ceaikovski, Mozart, Schumann, Chopin) aduc o forţă imaginii care te face să fii parte a unui fenomen colosal: Zeii şi Demonii nu mor, ci se transformă.

Ce înseamnă o astfel de înmormîntare? O înmormîntare oficială de stat este o ceremonie funerară publică, care respectă regulile stricte ale protocolului dedicat unor oameni de stat cu semnificaţie publică majoră. Înmormîntările de stat includ ritualuri religioase, militare, statale. În cazul lui Stalin, aceste ritualuri au fastul şi anvergura unui dictator pe măsură. Stalin a fost totuşi cel mai temut om al planetei. A avut un singur concurent pe care l-a învins. Dar asta e deja istorie.

Ce vedem pe ecrane este halucinant. Proporţiile şi grandoarea fenomenului impresionează profund: de la anunţul morţii lui Stalin pînă la ritualurile mortuare şi vizita liderilor lumii la catafalc. Aici apare şi delegaţia română: Dej, Chișinevschi, Groza, Sadoveanu, precum şi un tînăr Ceaușescu în uniformă militară.

Ruşii l-au tradus prin Despărţirea de Stalin. Traducerea englezească mi se pare cea mai bună: State Funeral. Asta ar însemna cumva că nu suntem martori doar la un amplu proces funerar al unui om politic, ci la însăşi procesul mortuar al Statului: înmormîntarea lui Stalin este un simbol, un ritual oficial al procesului mortuar al unui tip de Stat la care participă direct sau indirect nu doar populaţia URSS, ci o întreagă planetă.

Ba alb-negru, ba color asistăm la un bocet grandios în care tatăl popoarelor părăseşte scena, lăsînd un gol imens. Bocetul popoarelor este un bocet nu de jale, nu de dragoste, ci de frică. O frică imensă faţă de locul gol lăsat de Ţarul care a umplut orice colţ, orice loc intim, orice spațiu public sau privat asemenea unui Demon, asemenea unui Dumnezeu – pentru unii drept, pentru alţii răzbunător, dar pentru toţi înfricoşător. Iar moartea acestui Demon sperie şi mai mult: sînt lacrimile de frică în faţa abandonului politic demonic.

State Funeral este imaginea unui priveghi, a unui ritual de înmormîntare de proporţii cosmice, iar Lozniţa reușește să transmită această forţă teribilă care şi după 70 de ani te sperie, te înfioară, te copleşeşte. Pentru noi, cei care nu am prins aceste vremuri teribile, e foarte greu să pricepem şi să înţelegem această epocă. Filmul însă reuşeşte foarte bine să ne transpună în acea stare de grandoare, frică, neputinţă.

Privim cozile imense care se întînd nu pe kilometri, ci pe zile şi nopţi. Vedem cum elita lumii vine să se închine la ultimul Demon politic care chiar şi mort impune teamă şi supunere. Toţi plîng, iar pe fundal se aud o muzică solemnă şi o voce metalică a radioului public, care transmite pe tot cuprinsul colosului: „Nu există moarte, există doar nemurire! Nemurirea comunismului spre care noi ne îndreptăm”. Vocea se aude în timp ce oamenii plîng şi îşi iau rămas-bun de la un corp: este corpul mort al statului stalinist.

Aici sînt foarte importante feţele oamenilor. Ai toată gama: de la muncitori şi ţărani la intelctuali, militari, artişti şi tineri, femei, bărbați şi copii, precum şi oamenii politici importanţi ai vremii.

Poporul plînge şi se întreabă „cui ne laşi”. Finalul însă este foarte ingenios montat de Lozniţa. Filmul se termină pe o muzică Kolîbelinaia: muzica tradiţională de leagăn cu care mama leagănă şi adorme copilul: începe cu „El ne va da putere, el ne va arăta drumul!” şi se încheie cu „Dormi, puișorul mamei!” Un întreg popor adormit îi cîntă un cîntec de leagăn Demonului politic ultim: „Dormi, puişorul mamei!”.

Acest gen al filmului – Kolîbelinaia/Cîntec de leagăn – este ca o ameninţare, ca o premoniţie. Lozniţa face trimitere la „somnul raţiunii”, al fascinaţiei inconştiente faţă de Demonul şi Tiranul politic care zace în noi. Iar această împărăție a politicii magice, ce și-a pierdut Dragonul, îi cîntă un cîntec de leagăn.

Ne părăseşte o epocă care nu moare, ci adoarme. Demonii politici nu mor, ci doar adorm. Oricînd ei se pot trezi şi reveni la viaţă.

 

Vasile Ernu s-a născut în URSS în 1971. Este absolvent al Facultăţii de Filosofie (Universitatea Al.I.Cuza, Iaşi, 1996) şi al masterului de Filosofie (Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj, 1997). A fost redactor fondator al revistei Philosophy&Stuff şi redactor asociat al revistei Idea artă+societate. A activat în cadrul Fundaţiei Idea şi Tranzit şi al editurilor Idea şi Polirom. În ultimii ani a ţinut rubrici de opinie în România Liberă, HotNews, Timpul şi Adevărul precum şi rubrici permanente la revistele Noua Literatură, Suplimentul de Cultură şi Observator Cultural. De anul trecut, scrie ca rubricant permanent la Libertatea. Cea mai recent publicată carte: Izgoniţii. Mică trilogie a marginalilor.