10 filme despre (și din) anii ’90 în Europa de Est (Partea I)

Am pus cap la cap un parcurs cinematografic prin anii ’90 care nu e nici cronologic, nici valoric. În schimb, urmează un soi de temporalitate interioară, încercînd să ghicească o coerență – sau măcar un fir roșu – în felul în care s-au aranjat lucrurile atunci. Anii ’90 sînt considerați de mulți o perioadă confuză, în care societățile din Est încă bîjbîie, nereușind nicicum să atenueze șocul trecerii de la economie planificată la economie de piață. Cinemaul din regiune, în particular, e privit destul de circumspect: între festinurile carnavalești – și chestionabile politic – ale lui Emir Kusturica și filmele tot mai greoaie ale lui Theo Angelopoulos nu pare să mai rămînă loc decît pentru cîteva proiecte neglijabile, sau mai rău. (Cazul cinematografiei române, cu filmele anilor ’90 condamnate mai mult sau mai puțin în bloc, e simptomatic; voi reveni la el cu o listă separată.) Cauze pentru această situație există – pe scurt, ele variază de la pierderea finanțărilor din partea statului, ceea ce a forțat cineaștii să vină în întîmpinarea publicului, simplificînd rețetele, și pînă la efectele adverse în plan artistic ale noii libertăți, care au făcut ca toate temele refulate în trecut (de la sex la anticomunism didactic) să fure prim-planul, with a vengeance.

Ceea ce nu înseamnă că astfel de judecăți generice nu merită chestionate. Lista aceasta are, zic eu, destule de spus – cu luciditate și cu panaș – despre complicata tranziție. Filmele acestea evită, toate, locurile comune asociate cu anii ’90 – demonstrînd, în schimb, că tocmai pe-atunci încă mai rămîneau lucruri de inventat, iar organizarea economico-politică a societăților noastre încă se mai putea negocia. Dar și că idealurile lumii libere au fost curînd date uitării, iar plasele de solidaritate dintre oameni s-au văzut spintecate de individualismul salvator trîmbițat de noii guru ai centrelor de putere.

Mai jos, prima parte a listei partea despre idealuri, posibilități și iluzii:

 

  1.               Videogramme einer Revolution / Videograme dintr-o revoluție – Andrei Ujica & Harun Farocki (1992)

Videograme dintr-o revoluție este singurul film (parțial) românesc de pe listă. Îl includ aici pentru că, de atunci și pînă acum, a devenit probabil cel mai emblematic film despre revoluții, inaugurînd un gen de sine stătător (un potențial „urmaș” e, de pildă, Tahrir, place de la Libération al lui Stefano Savona). La vremea Revoluției Române – și după, odată cu lansarea filmului – au existat destui comentatori care au subliniat caracterul nou al acestui eveniment, primul de acest gen transmis live, pe măsură ce se derula – vezi, de pildă, textul lui Serge Daney, Roumanie année zéro. Alții au subliniat caracterul paradoxal al transmisiunilor televizate care, în loc să întărească verosimilitatea evenimentelor, mai curînd au diluat-o – e cazul momentelor în care revoluționarii concep o mizanscenă sumară înaintea anunțului de la Televiziune, precum și al zvonului fals cu privire la „gropile comune de la Timișoara”, denunțat de Jean Baudrillard. (O foarte bună antologie despre eveniment e Revoluția Română televizată, coordonată de Ovidiu Țichindeleanu și Konrad Petrovszky, apărută la editura Idea.) Filmul lui Ujică & Farocki strînge laolaltă toate aceste fire, propunînd o narațiune cît de cît liniară a evenimentelor din decembrie 1989, în care privirea hegemonică a camerelor de filmat oficiale se spulberă într-un mănunchi de imagini de amator smulse din bătaia gloanțelor.

photo_2020-03-19_22-35-22

  1.               D’Est – Chantal Akerman (1993)

După căderea vechilor regimuri granițele Estului s-au deschis, permițînd accesul occidentalilor curioși. Chantal Akerman livrează una dintre primele incursiuni documentare dinspre Vest în acest topos. Akerman pornește din fosta RDG și se tot afundă către Est. Interesul său merge către carcasa acestui spațiu – către ceea ce poate înregistra aparatul de filmat la o privire de suprafață. Nu există nicio întîlnire providențială cu vreun localnic în acest film, dar – probabil grație insistenței scrutătoare a regizoarei – rezultatul este cea mai puternică imagine a fostului spațiu Sovietic din cîte cunosc. Și zic bine imagine, căci cadrelor ultrariguroase li se refuză constant orice impresie de adîncime. What you see is what you get: bulevarde largi înzăpezite, șiruri de blocuri și de oameni așteptînd la cozi infernale care se pierd în zare, gări ticsite de oameni în trecere – tablouri de o forță bîntuitoare. Chiar și atunci cînd Akerman filmează în apartamente, tot tablouri primim – cu oameni care privesc în gol sau mănîncă salam. Înghețînd aceste viniete turistice din noaptea post-sovietică și acceptînd neputința privirii din exterior, impresionismul lui D’Est se dovedește memorabil.2020-01-23 (10)

  1.               Bolse Vita / Bolshe Vita – Ibolya Fekete (1996)

Bolse Vita e filmul atotcuprinzător despre anii ’90 în Europa de Est. Urmărind o încrengătură de destine care se întîlnesc – și apoi se despart – în Budapesta lui 1990, filmul bifează cu abilitate mai toate experiențele fundamentale ale tranziției. De la dizolvarea granițelor la bișnița din talcioc și la noile organizații mafiote care impun legea în fața oamenilor mai puțin norocoși, regizoarea Ibolya Fekete a înțeles perfect cam ce se punea în joc în acea perioadă. În centrul filmului se află trei ruși (doi muzicieni și un inginer) care, imediat după deschiderea frontierelor, caută să-și găsească un rost mai la vest și se văd blocați în Ungaria. Fiecare încearcă să se descurce după propria strategie – dar seara se adună la Erszi, fostă profesoară de rusă care acum e nevoită să învețe engleza, alături de o tipă din Țara Galilor și de o americancă – care, evident, au o complet altă viziune despre ceea ce trăiesc acolo. Titlul filmului vine de la numele unui bar underground, nod al intelligentsiei și boemei din cele patru colțuri ale lumii, unde se ascultă jazz și se discută politică. Bolse Vita călărește un val extraordinar, care face ca totul să pară posibil – și care mai apoi se sparge și dă în conflictul iugoslav pe care Ibolya Fekete îl va analiza în următorul său film, foarte interesantul Chico (2001). Dar vîrful carierei sale rămîne debutul Bolse Vita, un minunat cîntec de lebădă pentru toate visurile eșuate ale anilor ’90.

3. bolse vita

  1.               Gorilla Bathes at Noon – Dusan Makavejev (1993)

Iată cel mai bun companion pentru Bolse Vita – cu mențiunea că, dacă în acel caz lucrurile ajungeau să se degradeze urît, la Makavejev viața se menține pe linia de plutire prin recursul la doze generoase de ironie și nostalgie. Povestea, în schimb, e similară: un rus ajunge, după revoluție, la Berlin, experimentînd pentru prima dată „lumea liberă”: petrece ceva timp în închisoare, se leagă cu niște oameni dubioși care trăiesc într-o hrubă, se aciuează pe lîngă statuia măreață a lui Lenin, devotîndu-i un cult aproape mistic. Într-un final, statuia va fi demontată, iar rusul nostru va călători alături de capul lui Lenin pe o platformă – anticipînd scena similară din Ulysses’ Gaze al lui Angelopoulos. Acest portret decalat al unui marginal fascinat de ceea ce găsește în Vest, dar care nu vrea totuși să renunțe la idealurile lumii vechi, poate atinge o coardă sensibilă în mulți. Mizînd pe un mix de documentar și ficțiune, marea intuiție a lui Makavejev este să traseze o paralelă între intrarea triumfală a rușilor în Berlinul anului 1945, cînd aveau lumea la picioare, și intrarea urmașilor lor în Berlinul de după nici jumătate de secol: ca în cazul unguroaicei Erszi din Bolse Vita, dispusă să îi ajute din milă, rușii au ajuns acum niște paria smulși dintr-o lume care nu mai există. Deși s-ar putea ca tocmai ei – sugerează Makavejev – să fi înțeles noile mutații geopolitice mai adînc decît oricare vestic.

photo_2020-03-19_22-35-26

  1.               Trois couleurs : Blanc  – Krzysztof Kieślowski (1994)

Al doilea segment din trilogia lui Kieślowski e probabil cel mai puțin apreciat – însă e și singurul care abordează explicit, cu destulă atenție la tectonica socială, chestiunea Estului post-sovietic (în Trois couleurs : Rouge exista o aluzie la un compozitor care pregătea o partitură despre „reunificarea Europei”). În stilu-i concis și cvasi-transcendental, care caută coincidențe peste tot, Kieślowski oferă un tablou interesant despre noua porozitate Est-Vest. Ba chiar aș zice că, la capitolul experiențe metafizice, anii haotici ai tranziției reprezintă un teren de experiment ideal. E suficient de rezumat traiectoria personajului său principal, un polonez (Zbigniew Zamachowski) stabilit în Franța care, în urma divorțului (e căsătorit cu o franțuzoaică jucată de Julie Delpy), se reîntoarce acasă. În contextul acelor ani confuzi, scenariul kieślowskian – omul revine în Polonia într-o valiză, sărac lipit pămîntului, apoi se trezește, prin cîteva mișcări abile, șeful unei companii – devine cît se poate de plauzibil. Suișurile și coborîșurile acestui destin sînt de-a dreptul vertiginoase, sfidînd logica bunului-simț. Cu o mai mare îndrăzneală, care să depășească tentația moralistă a regizorului, acest traseu biografic aiuritor ar fi mers împins pînă la ultimele consecințe.

current_whitefg_medium
Sursă: Criterion

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Creează un site web sau un blog la WordPress.com

SUS ↑

%d blogeri au apreciat: