Cum m-am cunoscut cu Kasparov sau despre cum se produce o școală

A apărut un serial despre o jucătoare de șah americană: The Queen’s Gambit. E o ficțiune care include și confruntarea protagonistei cu o întreagă școală sovietică de șah. E o temă care pe mine mă pasionează de mulți ani.

În toamna lui 2008, m-am văzut pur întîmplător cu Gari Kasparov. În copilărie eram fanul lui. A fost singura mea întîlnire cu el. Eram la un tîrg de carte la Moscova, unde-mi lansam primul volum tradus în rusă, Născut în URSS, iar el își lansa ceva carte la două standuri distanță. Am rugat un amic care-l știa să ne facă cunoștință.

Nu mă interesau pozițiile lui politice: mi se păreau, și mi se mai par încă, total neinteresante și naive. Nici măcar povestea lui despre șah nu mă interesa în mod special: l-am urmărit de mic, am citit tot ce se scria pe subiect. Am crescut în atmosfera confruntării secolului dintre el și Karpov. Toți cei din generația mea țineau cu Kasparov. Generația părinților ținea cu Karpov. Acum, după atîția ani, cînd am mult mai multe informații, dar și distanță, văd altfel acea confruntare. Dar nu acesta e subiectul.

Întrebarea mea în acea scurtă discuție era: cum a fost posibilă această școală imbatabilă de șah? Care sînt condițiile producerii unei astfel de școli – care poate fi de șah, de muzică, de matematică sau alte sporturi. Sinteza discuției e ceea ce urmează.

Sursa foto: tass.ru

Istoric știm că școala sovietică a dominat șahul mondial, mai ales în a doua parte a secolului XX. Începînd cu anul 1927, sovieticii mai pierduseră o singură dată: doi ani de zile 1935-1937 în fața olandezului Max Euwe. În rest, au cam dominat autoritar precum regimul care l-a produs. Singurul moment de slăbiciune este apariția șahistului american, Bobby Fischer: el oprește pentru un moment scurt dominația sovietică.

Bobby Fischer este un exemplu perfect: acest tip de „excepție” care întărește regula. De ce? Bobby Fischer nu este un produs sistemic, ci un caz individual: ca un geniu care apare, dispare și nu lasă urmași. Nu e un sistem care să-l susțină sau să reproducă jucători de talia lui, capabili să-l înlocuiască cînd el dispare. Un sistem, o școală presupune reproducerea nivelului de pregătire și de competiție pe o durată mai lungă de timp, producerea condițiilor pentru re-producerea unor jucători de top în număr mare chiar și într-un domeniu aparent ultra individualist.

La sovietici ce avem: dispare Boris Spasski înfrînt de Bobby Fischer. Ce se întîmplă? Este înlocuit de lupta dintre Karpov și Kasparov, care duc jocul la un nivel și mai ridicat. Sistemul reproduce echipe întregi de Spasski, are cu ce înlocui jucătorul excepțional Spasski. În spatele genialului Bobby Fischer e gol – lipsește școala, nu este sistem. Americanii aveau școală în alte domenii.

A propos: Spasski visa să devină șofer. Mergea prin parc și vede la un moment dat niște bătrîni jucînd șah. Nimic deosebit pentru epoca aia, era o imagine obișnuită. A asistat, i-a plăcut și s-a înscris la Casa pionerilor la clubul de șah. A dat peste un antrenor bun: a fost antrenat, a primit bursă și educație gratuită. În 20 de ani avea să devină campionul lumii. Așa era la început: traseul obișnuit cînd sistemul deschide oportunități în mai toate domeniile. Karpov și Kasparov aveau să fie deja produse ale unui sistem mai sofisticat – a unei școli. Fischer este geniul întîmplării care bate sistemul, dar nu-l învinge.

Fischer vs. Spassky (1972) / Sursa foto: chessarticle.com

Cum se produce acest sistem – mașina de șah – școala de șah?

Una dintre primele condiții: popularizarea. Pentru prima oară, șahul se transformă dintr-un sport de elită într-un sport de masă: de la copil la bătrîn, de la muncitor la intelectual, de la femeie la bărbat, toți joacă șah. Acest tip de apetit de masă pentru un sport atît de sofisticat și deloc la îndemînă îl poate produce doar un stat cu o „ideologie” pedagogică programată, asumată, bine organizată. Aceste fenomene sînt produsul unei viziuni și al unei planificări. Repet: jocul de șah e un joc sofisticat și deloc atractiv și facil.

De ce alege statul acela autoritar să dezvolte șahul, muzica clasică, baletul și arta vizuală realistă? E altă discuție. Cert este că fac din ele elementele-cheie ale culturii de masă. Ultima antichitate, cum o numește filosoful american Fredric Jameson. 

Șahul devine într-o perioadă scurtă un joc foarte popular: se transmite la TV și radio, se dă la ziar etc. E peste tot. A fi șahist era ca și cum ai fi fost fotbalist sau hocheist, sporturile cele mai populare în Est. La competițiile mari se vindeau bilete ca la teatru sau fotbal, se „juca” cu sălile pline.

Dar „propaganda” nu e suficientă. A doua condiție: infrastructură. Accesul la table de șah ieftine, accesibile, de toate mărimile. Dar asta e doar începutul: în toate parcurile centrale se amenajează locuri speciale pentru jocul de șah. Copii, bătrîni, maturi joacă în aceste locuri. La liber, gratuit, nimic exclusivist.

Dar asta tot nu e suficient. Se deschid cluburi de șah pentru copii, se predă în școală șah, indiferent că e la sat sau la oraș. A bate mingea de fotbal sau a juca șah deveniseră practici apropiate, ușor accesibile oricui. A treia condiție: investiții serioase, coerente și direcționate programatic nu doar în infrastructură, ci mai ales în resurse umane. Șahul solicită resurse umane cu o minte destul de sofisticată și cu o pregătire destul de înaltă și calificată.

Pasul următor – competiții peste competiții pe diverse nivele: în școli, între școli, competiții regionale și unionale. Se dezvoltă o întreagă infrastructură și rețea educațională și competitivă cu o bază imensă de selecție.

Trebuie să amintim în actualul context: cursurile și competițiile erau gratuite, iar dacă participai la competiții, cheltuielile le suporta clubul. Iar cei care aveau rezultate bune aveau treptat și anumite privilegii sau remunerări. Asta era o motivație în plus. Cei buni primesc burse: nu plătești ca să înveți, ci ești stimulat să înveți.

Urma un amplu sistem de selecție care producea un soi de „elită” pe baza unor competiții și a unor grade pe care le obțineai. Asta ducea spre profesionalism. Copiii deveneau un soi de „maeștri în șah”. Aveau meseria lor de bază, dar făceau asta aproape tot timpul: li se garantau un salariu și condiții de viață decente. Dar trebuia să joace șah bine, deci, antrenamente peste antrenamente. Antrenamentele la profesioniști înlocuiau munca, jobul, dar statul le asigura venitul necesar. Ca la fotbaliști și alți jucători de elită (handbal, natație, gimnastică etc., dar fiecare cu prestigiul lui). Ca oamenilor din serviciile culturale: teatru, film, dans, muzică. Erau alte meserii.

Deci să recapitulăm: popularizarea jocului, producerea unei infrastructuri cu acces universal, gratuit și liber, dezvoltarea resurselor umane, producerea unii sistem de educație și competiție destul de riguros, producerea unui sistem de selecție dur: o bază materială și umană solidă și o bază largă de selecție cu o medie de pregătire foarte ridicată. Din această medie foarte mare și bine dezvoltată se selectau vîrfurile: cei mai buni. Aici nu prea aveai cum trișa.

Asta era baza sistemului. Condițiile prime ca să poți produce o școală. Dacă vroiai să faci ceva la un nivel și mai ridicat, atunci urmai alte mecanisme.

Aici ar trebui spus încă un lucru important: sistemul, școala sistemică iubește stabilitatea, repetiția și urăște „reforma și inflația”. Creativitatea este un rezultat al însușirii elementelor fundamentale. Școala nu iubește schimbările dese și variațiile de valori și poziții. Dacă vrei să distrugi un sistem tip educație, introdu reforme anuale și variații de valori, adică „inflație”. Maximul pe care-l poți produce cu un astfel de sistem: școală de depresie și grupuri exlusiviste.

Revenim. Se produceau echipe profesionale care selectau „vîrfurile”, care apoi începeau să lucreze împreună. Adică ei înțelegeau perfect că șahul, ca să fie dus la un nivel maxim de competiție, trebuie nu doar să producă un sistem, ci și să-l transforme în joc colectiv, să nu ramînă un joc individual. Asta este marea lecție despre educație: educația nu poate fi decăt comunitară, colectivă, în echipă.

Da, jucau unul împotriva altuia, dar pregătirea era colectivă. Pînă și lupta e colectivă – fiecare joc al unui mare maestru este analizat de o echipă în pauze și întors pe toate părțile, nu de o minte, ci de 10 minți aproape geniale.

De asta este extrem de interesantă confruntarea dintre Bobby Fischer și sistemul sovietic. Bobby Fischer înțelege foarte bine că el nu are nicio șansă în fața mașinăriei sistemice de șah puse la punct de sovietici. De aici pornește primul lui scandal cu Federația de șah: jucătorii sovietici colaborau între ei, se ajutau și chiar aveau strategii comune de obosire a adverasurlui, de găsire de soluții comune. Ei lucrau ca o echipă în cel mai individualst joc. Fischer a înțeles: acolo nu lupți cu un om, ci cu un sistem. Iar un sistem, oricît de genial ai fi, nu-l poți învinge.

Bobby Fischer era cam singur în fața unui sistem. Școala individualistă, singur pe cont propriu, poate produce genii. Bobby Fischer era unul dintre ei. Însă școala sistemică bate tot. Bobby Fischer cîștigă coroana, dar pierde războiul. El taie capul „monstrului” școlii sovietice de șah: Spasski este decapitat. În locul lui Spasski, școala sistemică de șah produce automat două noi capete: Karpov și Kasparov.

Asta e o lecție interesantă. La fel de interesant e și că ultimul mare șahist, produsul de lux al școlii  sovietice de șah, Gari Kasparov, va fi și cel mai dur critic al regimului care l-a produs. Că așa-i în șah.

Se mai poate azi face un sistem? Da, cu siguranță, doar că sistemul nu se poate baza pe „ideologia pedagogică”: fiecare pe cont propriu. Iar subordonarea educației sub viteza comercială a schimbării și inflației nu e de bun augur. Educația nu poate fi un act comercial.

 În România ar fi interesant de analizat pe această linie Școala de gimnastică, ceva unic în istoria sportului modern, pe care între timp am distrus-o.

Apropo. Bobby Fischer și Boris Spasski aveau să devină prieteni foarte buni.

PS. Să nu uităm însă de marea șahistă a lumii care a arătat că femeile pot să joace șah la fel de bine precum bărbații și chiar mai bine – María Teresa Mora Iturralde, fostă maestră a șahului cubanez, născută în Havana la 1902. Ea a fost o femeie care a bătut toți concurenții bărbați la Campionatul Național Cubanez din 1922, dar căreia nu i s-a permis niciodată să concureze cu bărbații la campionatele mondiale. Ea a fost singura femeie care la învins pe marele campion José Raúl Capablanca.

2 gânduri despre „Cum m-am cunoscut cu Kasparov sau despre cum se produce o școală

Adăugă-le pe ale tale

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Creează un site web sau un blog la WordPress.com

SUS ↑

%d blogeri au apreciat: