Sînt Balcanii o formă de ‘est’?

Unde încep și unde se termină Balcanii? Încă nu știm cu precizie, dar întrebarea aceasta a devenit din ce în ce mai incomodă, atît pentru cei care se consideră rezidenți mîndri ai Balcanilor, cît și pentru cei ce se vor în afara acestei etichete. Datorăm regîndirea întregului concept de ‘est’ ca acest „Celălalt” al Europei / al Vestului / al centrului referențial occidental (în mare parte) gîndirii poststructuraliste a anilor ’60. Studiile culturale nou-înființate în universitățile post-mișcării ‘68iste au reprezentat un teren fertil pentru analiza critică, decontextualizat de privirea obiectificantă a Vestului „civilizator” / colonial asupra manifestărilor discursive ale alterității, definite ca marginale, dar aduse de postmodernism în centrul atenției analitice. Despre aceste perspective critice s-a scris foarte puțin în spațiul românesc, primul intelectual cu un studiu explicit pe un astfel de subiect fiind Sorin Antohi[i]. La rîndul meu, am încercat și eu să scriu în ultimii ani, dar din perspectiva relațiilor internaționale și mai ales a studiilor de integrare europeană, mult mai desprinse de analizele culturale pe subiect. Mai departe voi prezenta pe scurt cîteva idei în acest demers analitic pentru a vedea dacă putem sau nu răspunde întrebării din titlu.

În analiza relațiilor internaționale, poststructuralismul a avut de asemenea un impact puternic deoarece a făcut posibilă punerea sub semnul întrebării a înțelesurilor deja „constituite” în cadrul disciplinei prin grila geopoliticii tip binom a războiului rece și caracterizate ca fiind „naturale”, arătîndu-le caracterul ‘construit’ istoric și cultural. Un autor precum Benedict Anderson (Imagined Communities, 1983) a avut în acest sens un rol fundamental. Eu, personal, am ales să investighez categoria de marginalitate și alteritate a Balcanilor în ochii Vestului prin intermediul geopoliticii critice care s-a dezvoltat la începutul anilor ’90, bazîndu-se pe premise poststructuraliste și axîndu-se pe problematizarea modalităților de organizare spațială a puterii, cu precădere cele cartografice ce instituționalizează̆ organizarea spațială a lumii sub aspect geografic și politic (rezultînd opozițiile Est vs. Vest, Europa vs. Balcani, Europa vs. America, Balcani vs. Europa Centrală ş.a.). Aceste concepte se găsesc în centrul dezbaterilor critice asupra a ceea ce postmodernii numesc practici discursive, în tradiția lui Michel Foucault, ai cărui discipoli exemplari sînt Edward Said (în lucrarea Orientalism, 1978), în primul rînd, apoi Larry Wolff (în lucrarea Inventing Eastern Europe, 1994) sau Maria Todorova (Imagining the Balkans, 1997, trad. Mihaela Constantinescu și Sofia Oprescu, Balcanii și balcanismul, ed. Humanitas, 2000). Cu precădere contribuțiile lui Michel Foucault, în scrierile sale despre construcția discursivă a spațiului, au influențat foarte mult perspectiva critică asupra teoriei relațiilor internaționale. Foucault a devenit foarte relevant în domeniul relațiilor internaționale mai ales după ‘90, deoarece analiza sa asupra relației cunoaștere – putere stă la baza perspectivelor geopoliticii critice (mai ales la Gerard Toal[ii], ce a oferit una din primele sinteze solide asupra noii grile analitice critice). Contribuțiile lui Foucault sînt relevante și pentru că au ilustrat modul în care puterea operează în cadrul unui aparat instituțional care este întotdeauna înscris în jocul puterii, dar care este mereu în legătură cu anumite coordonate ale cunoașterii.

 

Balcanii și postcolonialismul reciclat

Și pentru a da un răspuns ferm la întrebarea principală – ei bine, unii autori ai anilor ’90 au încercat să recicleze instrumentele de „alterizare” deja uzate asupra estului și asupra Balcanilor (cartea lui Robert Kaplan este un exemplu de astfel de stigmat precoce cu volumul Fantomele Balcanilor: o călătorie în istorie din 1993, trad. Diana Grad, 2002, ed. Antet). Dar nu – spațiul balcanic a arătat că nu poate fi explorat cu aceleași instrumente de reconstrucție simbolică precum „estul” postcomunist, iar războiul de destrămare a Iugoslaviei a avut un rol fundamental în diferențele de percepție. Cu toate acestea, e ceva de „est” în Balcani? Cu siguranță. Cel mai bine explică acest fapt specialista în istorie din Bulgaria Diana Mishkova în volumul Beyond Balkanism: The Scholarly Politics of Region Making (2018). Cu toate acestea, am încercat să abordez și eu acest subiect de-a lungul ultimilor ani.

Încă din fazele de început ale preocupărilor mele academice, întrebările de cercetare ce m-au preocupat au fost legate de construcția identitară în spațiul post-conflict fascinant al Balcanilor și impactul acestora în contextul politicii de extindere a UE. În cadrul propriilor mele cercetări asupra procesului de integrare europeană a Balcanilor[iii], aplicînd grila de analiză a studiilor critice, am definit procesul așa-numit de „europenizare” drept un discurs pus în relație cu geografia (cartografierea) „politică”, „culturală”, „simbolică” și cu stabilirea, uneori impunerea, frontierelor care delimitează centrele de putere (în acest caz instituțiile de la Bruxelles) de periferie (statele din vecinătatea UE care doresc să devină membre). Un concept esențial explorat în discutarea europenizării ca proces constitutiv în integrarea europeană va fi cel de „liminalitate”, implicînd condiția intermediară, de frontieră, ambiguitatea, hibriditatea, incomprehensibilitatea acestui „Celălalt” al Europei – estul. Întrebarea asupra căreia vreau să reflectez în cele ce urmează este: Sînt Balcanii o formă de „est”? Denumit adesea Sud-Estul Europei (un termen considerat a fi neutru, folosit din motive corecte politic pentru a se evita termenul conotat negativ de Balcani –  termen folosit în secolul al XIX-lea și preluat fără nicio reticență după 1989 împreună cu conotațiile sale negative), acest spațiu de frontieră al Europei este reprezentat în discursul central al instituțiilor europene ca fiind prins în cursa propriei sale condiții de inferiorizare. Am realizat în studiile mele o serie de ilustrări ale stereotipiei Balcanilor în procesul de transfer normativ al integrării în UE (proces deja stagnat de cîțiva ani buni) pentru a argumenta aceste idei.

Am pornit mai ales de la problematizarea folosirii conceptului de Balcani, în special în versiunea sa oficială promovată de UE de „Balcanii de Vest”, pe care o consider mai necesară ca niciodată, axîndu-ne pe modul în care bogata moștenire a diversității în Balcani poate fi armonizată cu o Uniune Europeană în continuă schimbare și redefinire. Am analizat de-a lungul studiilor mele numeroase discursuri / texte (de la rapoarte instituționale pînă la romane sau interviuri ale unor personalități) care au rolul de a oglindi aceste realități și procese de ‘periferializare’ a Balcanilor folosind instrumentele analitice ale teoriei postcoloniale. O noutate a acestei abordări constă în aplicarea ei specific pe tematici ale relațiilor internaționale, în spațiul românesc metoda fiind folosită doar în studiile literare și de filosofie politică. Desigur, scopul a fost și evidențierea limitelor teoriei postcoloniale și a criticilor pe care ea le ridică în dezbaterile academice ale momentului. Ilustrarea simplistă a Balcanilor ca „Celălalt” al  Europei are nevoie de multiple nuanțări.

 

Despre reinventarea balcanismului – Înapoi la Todorova

Pe fondul discutării scenariilor despre viitorul tot mai incert al Europei, consider că e un moment prielnic să regîndim construcția europeană a ultimelor trei decenii cu procesul de Europenizare al Balcanilor de Vest și evoluția sa viitoare. Cred că pentru un astfel de proces este necesară revizitarea critică a lucrării canonice publicată de Maria Todorova Imagining the Balkans din perspectiva situației actuale a relației dintre Europa de Vest și Balcani. Încerc de cîțiva ani să mă axez pe studiul asupra definirii „Celuilalt” în procesul de europenizare a Balcanilor de Vest. Astfel, am încercat să selectez, categorizez și analizez principalele discursuri și practici ce se încadrează în categoria definită de Todorova drept „Balcanism”, în procesul de integrare în Uniunea Europeană a fostelor republici iugoslave și al Albaniei în ultimii 15 ani. Mai mult decît atît, studiul  sintetic la care lucrez în prezent va oferi o reinterpretare a „balcanismului” așa cum este ilustrat acesta în evenimentele politice actuale din regiune, utilizînd un cadru analitic inovativ bazat pe un amestec de strategii interpretative și concepte preluate din geopolitica critică și din abordarea constructivistă asupra europenizării.

Todorova argumentează, în Postfața ediției adăugite a cărții sale (publicată în 2009), că în perioada post-Război Rece balcanismul nu a dispărut, ci s-a transformat: „deși retorica balcanică este încă prezentă printre noi, în mod convenabil ascunsă, dar mereu la îndemînă, ea nu mai servește politicii de putere. Balcanismul nu a dispărut, ci s-a deplasat din centrul scenei politice, pentru momentul de față.”[iv] Am încercat și eu să analizez în studiile mele caracteristicile „balcanismului” în procesul de așa-numită „europenizare a Balcanilor”, înțeleasă ca spațiu simbolic pentru articularea și re-articularea modului în care, în perioade diferite, diferiți indivizi sau grupuri se referă la Balcani și instrumentalizează etichetele cu scopuri politice.  Caracteristicile ‘balcaniste’ se găsesc într-o varietate de discursuri culturale, politice și media, care promovează ideea unui anumit tip de „disfuncție” cronică ce persistă în Balcani de cîteva decenii și care are nevoie „să devină funcțională” cu instrumentele tehnocrate ale UE.

M-a interesat să investighez mai ales modurile în care UE deține controlul (ownership) simbolic și politic asupra Balcanilor de Vest, deși în ultimii ani UE nu mai este principalul referențial geopolitic al acestui spațiu – Rusia, Turcia și China devenind noi puncte de interes. Avînd în vedere aceste aspecte teoretice și analitice, consider că argumentul Mariei Todorova că „discursul balcanic” are puterea de a afecta atît tradițiile intelectuale, cît și instituțiile, împreună cu abordarea constructivistă față de europenizare poate deschide o reflecție critică asupra „reducționismului persistent și stereotipiei Balcanilor”, încorporată în procesul de integrare europeană a ultimilor două decenii. Din acest punct de vedere, cercetările mele au urmărit să aprofundeze argumentul prezentat de Todorova, conform căruia „Balcanii au început să își piardă identitatea odată ce au început să se europenizeze”[v]. Lansat în anii ’90, termenul a început curînd să genereze cunoaștere cu un impact major atît asupra mediului academic balcanic, cît și a celui de limba engleză. Lucrările de pionierat ale autoarelor provenind din Balcani, dar care trăiesc și scriu în Occident, cum ar fi Nesting Orientalism de Milica Bakic-Hayden (1995), Balcanii și balcanismul de Maria Todorova (1997) și Inventing Ruritania: The Imperialism of the Imagination de Vesna Goldsworthy (1998), au impus „balcanismul” drept concept central pentru studiul critic al reprezentărilor coloniale ale Balcanilor în Occident. Am încercat astfel să contribui la această nouă arie de studiu apărută la intersecția științelor politice / relațiilor internaționale, studiilor culturale, istoriei, antropologiei și sociologiei, care a cunoscut o creștere exponențială în ultimii 20 de ani. Acest domeniu de studiu nu are o denumire comun acceptată, însă este temporar cunoscută sub numele de teorie critică a balcanismului despre care în spațiul de idei din România s-a discutat extrem de puțin (mai mult în studiile literare, de exemplu tripticul Balcanologia semnat de Mircea Muthu. În concluzia cărții sale Muthu argumentează în mod just că: „Sud-Estul ramîne, după căderea Zidului Berlinului, seismograful («termometrul») Europei, mai mult chiar, concretizarea proiectului generos de Europă unită este în funcție de implicarea acesteia, pe durata lunga si medie, în procesul de stabilizare politica si economica a Sud-Estului”[vi]. Și eu cred, de asemenea, că UE nu e completă fără Balcani și că problemele Balcanilor sunt și problemele Europei, regiunea nefiind „ruptă” de realitățile europene decît în imaginarul anumitor autori dominanți.

Fără îndoială, la peste 20 de ani de la publicarea ei, cartea Mariei Todorova a deschis / consolidat o nouă nișă de cercetare care, în opinia mea (ca cercetător specializat pe studii de integrare europeană) nu a fost asimilată de un domeniu ce ar fi putut beneficia de informațiile sale – agenda de cercetare a teoriei integrării europene. Deși există studii consistente și bazate pe numeroase date empirice care aplică această perspectivă critică a balcanismului în domeniul aderării europene, acestea nu se intersectează cu agenda convențională de cercetare a europenizării și sînt limitate la cîteva studii de caz. Mai mult decît atît, cred că este nevoie de o sinteză comprehensivă a celor mai relevante contribuții pe acest subiect, care va aduce propria valoare adăugată critică la tema practicilor contemporane ale „balcanismului” în domeniul elaborării politicilor europene. Cu atît mai mult în contextul nevoii de explorare a implicațiilor etice și politice ale gîndirii poststructuraliste asupra înțelegerii politicilor identitare și a revitalizării naționalismului pe întreg teritoriul Europei.

Așadar, teza excepţionalismului balcanic este adesea folosită în portretizarea regiunii şi în conturarea profilului său specific pe scena internaţională, alături de metafora omniprezentă de „butoi cu pulbere“ al Europei. Mai mulţi autori au atras atenţia asupra faptului că această abordare face parte din procesul de „orientalizare” a Balcanilor în discursul academic şi politic occidental, pe urmele Mariei Todorova. Conflictele violente din anii ’90 au perpetuat teza unei „balcanizări” (înţeleasă ca fragmentare) care ar fi specificul statelor fost iugoslave şi al Albaniei în procesul de integrare europeană, argument ce se bazează mai ales pe mozaicul etnic greu de conciliat post‑conflict. Pe baza situaţiei lor „speciale, statele balcanice au invocat adesea nevoia unui tratament preferenţial din partea organizaţiilor internaţionale și tocmai acest excepționalism devine un obstacol în fața europenizării”[vii]. Aceste idei vor fi discutate pe larg într-o carte pe care o am în lucru – Paradoxul balcanic – între europenizare și fragmentare.

 

Miruna Troncota Post Conflict Europeanization Book

[i] Sorin Antohi, Romania and the Balkans: From Geocultural Bovarism to Ethnic Ontology, Transit-Virtuelles Forum 21, 2002.

[ii] Gerard Toal, Critical geopolitics: The politics of writing global space, University of Minnesota Press, 1996.

[iii] Miruna Troncotă, Bosnia and Herzegovina: A Critical Case Study of Europeanization, ed. Tritonic, București, 2014; Miruna Troncotă, Post-conflict Europeanization and the War of Meanings, ed. Tritonic, București, 2016.

[iv] Maria Todorova, Imagining the Balkans, Oxford University Press, ediția a 2-a, 2009, p. 192.

[v] Maria Todorova, Op. cit., p. 134.

[vi] Mircea Muthu, Balcanologie, Editura Limes, volumul al 3-lea, Cluj-Napoca, p. 114.

[vii] Miruna Troncotă, „Europenizarea Balcanilor de Vest. Experimente politice și lecții încă neînvățate”, în George Anglițoiu (ed)., Europenizarea: studii de guvernare și de securitate, editura C.H. Beck, 2015, p. 118.

Miruna Butnaru Troncotă e lector la Departamentul de Relații Internaționale și Integrare Europeană SNSPA, București și coordonează Centrul de Studii Europene din SNSPA. Din 2019 este abilitată să coordoneze lucrări de doctorat axate pe politici europene, teorii critice și studierea Balcanilor/ a Europei de Est.

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Creează un site web sau un blog la WordPress.com

SUS ↑

%d blogeri au apreciat: