The Queen’s Gambit – The real fake. Femeile și șahul

Bun, toți ați văzut The Queen’s Gambit pe Netflix.

După ce l-am văzut am scris un text mai mare ca să explic cum s-a construit mașinăria de șah din fostul URSS: care sînt condițiile sistemice pentru a produce nu un Fischer genial care să-l decapiteze pe Spasski, ci mai degrabă un sistem din care, atunci cînd tai capul lui Spasski, ies două noi capete – Karpov și Kasparov? Fischer poate tăia capul balaurului, dar nu-l poate omorî – el e singur, iar balaurul e sistem, se reproduce. Fischer nu se reproduce.

Cum am insomnii, intru dimineață în discuții cu prieteni de peste mări și țări. Azi discutam intens povestea „șahului feminin”.

Ce vedem dacă ne uităm atent la linia celor mai puternice șahiste din epoca modernă?

Campioanele: Vera Mencik – 1927-1944; Lidmila Rudenko – 1950-1953; Elizaveta Bîkova – 1953-1956, 1958-1962; Olga Rubțova –1956-1958; Nona Gaprindașvili – 1962-1978; Maia Ciburdanidze – 1978-1991; Xie Jun – 1991-1996,  1999-2001; Susan Polgar – 1996-1999; Zhu Chen – 2001-2004; Antoaneta Stefanova – 2004-2006; Xu Yuhua – 2006-2008; Alexandra Kosteniuk – 2008-2010; Hou Yifan – 2010-2012, 2013-2015, 2016-2017; Anna Ushenina – 2012-2013; Maria Muziciuk – 2015-2016; Tan Zhongyi – 2017-2018; Ju Wenjun – 2018-prezent.

Vedem că URSS domină secolul XX după care apar jucătoare tot din țări din fostul lagăr socialist: Ungaria, Bulgaria, Ucraina, Rusia și China. Nimic la nivel înalt din alte regiuni și sisteme. De ce? Cercetătorii nu se ocupă de asta, că nu sînt bani pentru așa ceva. Și nu dă bine.

Pe Netflix, în serial, vedem confruntarea nu doar a Războiului Rece, ci și o revanșă a femeii în fața bărbatului. În imaginarul colectiv, șahul fiind construit drept un joc masculin prin excelență.

Mai întîi, singurii care au construit o mașinărie de șah sportivă, un adevărat sistem, au fost esticii, iar mai tîrziu chinezii. De ce? În spate e o întreagă ideologie și practică. Școala este, în fond, o ideologie: o viziune despre lume.

Sovieticii au vrut să-și demonstreze superioritatea. Ei au vrut să facă acest salt utopic: de la analfabetism la minte briliantă. În perioada țaristă 80% din populație era analfabetă. În două generații s-a întîmplat acest salt. Parțial le-a ieșit. Da, cu enorm de multe sacrificii, dar saltul de la țăranul iobag cu plugul la generația sputnik s-a produs. De la bunicul care era la arat cu plugul la nepotul direct în cosmos: un salt istoric colosal. De la bunicul analfabet la copilul Karpov care bate toată planeta la șah. Asta e matematică. Un salt în utopie. Fischer a fost un accident, Karpov și Kasparov au fost un sistem. Cum s-a construit mașinăria povestesc separat. Din istorie e bine să învățăm lucrurile bune și să aruncăm ce e rău. Din păcate nu facem asta.

Dar să revenim la subiect: șahul feminin. De ce șahul feminin este atît de puternic în aceste țări și lipsește aproape cu desăvîrșire în alte sisteme?  Cel puțin la acel nivel de competiție.

După cum am mai zis, șahul a fost construit de-a lungul istoriei ca un joc al bărbaților. Tabla de șah este un soi de război jucat – războiul în miniatură, în „virtual”, iar războiul e construit ca „lume a bărbaților”, prin excelență. Așa-i cultura patriarhatului. Bărbatul – război, femeia – pace. Cu toate că poate fi și invers. Dar e nevoie de sistem, educație, societate și timp.

Modernitatea schimbă datele problemei: mai ales la presiunea schimbărilor industriale și a nevoii de forță de muncă. Primul regim care-și pune problema radical diferit este cel comunist: dreptul femeilor. Femeile nu sînt diferite de bărbat, ci doar diferit educate, cu poziții sociale diferite, cu drepturi inegale care produc diferențieri structurale. Egal și identic sînt lucruri diferite. A fi egal nu înseamnă a fi identic. În acest sens începe să se schimbe radical structura legislației, a formelor de educație și a muncii. Se deschid oportunități imense pentru drepturi și șanse egale. Șahul face parte din această arie și e o formă de emancipare accesibilă femeilor.

Firește că sistemul va fi un fiasco, dar va reuși totuși să producă o mulțime de efecte pozitive în acest domeniu.

Bun. Șahul apare pe acest nou val. Șahul nu mai este doar „apanajul bărbaților”, ci și al femeilor. Șahul poate fi jucat și de femei: le duce mintea la fel de bine ca și pe bărbați. De ce? Pentru că e un sport, pentru că toți îl pot juca, pentru că toți avem această capacitate de a-l juca: ține de educație. Femeile nu sînt cu nimic „inferioare” – doar nu li s-a oferit șansa.

Astfel în țările socialiste șahul capătă o popularitate imensă: de masă și universal. Inclusiv în rîndul femeilor. Un joc individualist și elitist este transformat într-un joc colectiv, de grup și de masă. Cum se termină The Queen’s Gambit? Cu observația că sovieticii joacă în grup și acolo e joc de masă. De asta apelează eroina la telefon și sună prietenii care fac echipă să o ajute. O minte poate fi genială: dar o echipă de oameni pregătiți poate face un sistem care să producă „genii” pe bandă rulantă. Asta e lecția.

Concluzia serialului The Queen’s Gambit: educația e colectivă, comunitară și universală, pentru toți. Că așa-i în șah. Doamne, cîtă propagandă comunistă pe Netflix!

Șahul este un sport al minții, iar mintea se educă. Dar pentru asta ai nevoie de investiții în infrastructură, în resurse umane și e nevoie de timp ca să construiești ceva sistemic. Șahul e un sistem de educație. Firește că nu toți vor juca la fel, dar sistemul produce o educație medie bună din care pot apărea vîrfurile. Media este totul – asta înseamnă sistem. Asta însemnă educație: nu ține de origini, de gen, de rasă, de religie. Educația nu cunoaște aceste lucruri. Educația este doar calea spre universalism și spre șanse egale. E periculos pentru cei care vor monopol asupra ei pentru a face profit.

Și totuși nu avem competiții mixte în șah. De ce? Bărbații sînt mai puternici decît femeile în șah? Nu – cred eu. Din numărul marilor maeștri în șah avem doar 1% femei. De ce? Joacă ele mai slab, au mintea altfel? Nu. E o chestiune de statistică: numărul celor care intră în sistemul de șah al femeilor e mult mai mic, fapt verificabil. Cînd baza de șah masculină este de 1.000 de ori mai mare ca cea feminină, cam ăsta este rezultatul.

De ce băteau femeile sovietice la șah tot? Pentru că aveau acces la o astfel de educație. De ce Georgia bate tot la șah în anii ’60-’80? Pentru că șahul ajunsese să fie „joc de femei” acolo. Știți ce cadou primeau miresele de la mirii lor în acea epocă la căsătorie? O tablă de șah. Acesta era cel mai important cadou care se făcea. Era o modă.

De ce a murit șahul după ce a căzut sistemul? Pentru că nu mai era profitabil pentru noul regim. De ce șahul feminin nu merge? Pentru că nu sunt sponsori: banii au complexe macho. Banii gîndesc în complexe ce spun: femeile nu pot juca șah.

Ba pot, doar că ne trebuie un sistem, o școală care să le ofere șanse egale. Investiți 100 de ani în șahul feminin și mai puțin în cel masculin și femeile vor bate tot în timp ce fac și mîncare. Sau lăsam bucătăria băieților: alte complexe de educație și putere.

Bătrînul Polgar, tatăl lui Susan Polgar, vine pe această linie: mintea ține de educație. Are trei fete, le educă pentru șah și face din ele cele mai bune șahiste ale lumii. Susan Polgar avea să devină cea mai bună din lume, iar Judit Polgar avea să fie cea care avea să îi bată și pe Karpov, și pe Kasparov.

PS. Să nu uităm însă de marea șahistă a lumii care a arătat că femeile pot să joace șah la fel de bine precum bărbații și chiar mai bine – María Teresa Mora Iturralde, fostă maestră a șahului cubanez, născută în Havana la 1902. Ea a fost o femeie care a bătut toți concurenții bărbați la Campionatul Național Cubanez din 1922, dar căreia nu i s-a permis niciodată să concureze cu bărbații la campionatele mondiale. Ea a fost singura femeie care la învins pe marele campion José Raúl Capablanca.