Copilărie revăzută

Apărută anul acesta la editura Humanitas în colecția dedicată scriitorilor români de azi, Tata mă citește și după moarte vine ca un elogiu adus copilăriei din „orice sistem social-politic”, după cum amintește chiar autorul pe copertă.

Mihail Vakulovski își reintră în pielea copilului de 6-7 ani, crescut în R.S.S. Moldova, adunînd scurte povestioare disparate, în manieră memorialistică: băiatul care jupoaie șerpi, bicicleta Școlnic, tabăra pionierească, școala. Aceste amintiri din copilărie trec de la mici întîmplări de zi cu zi la fragmente cu rol de anecdotă despre „fiecare copil din Uniunea Sovietică” (de pildă, poante cu limbaj explicit, zvonuri despre Gagarin sau Vîsoțki), conlucrînd la crearea imaginii cumva idealizate a acelei copilării sovietice:

Abia coborâse și tractorul se porni la vale, adică spre casa noastră, apăsasem „numai nu pe asta”. „Bj-bj”, ce tare, eram la volan, Colea țipa „Acum ceee faceeeem!?”, eu țineam volanul „brâm-brâmm” […] Tractoriști-eroi, ce mai! Că în Uniunea Sovietică și copiii au dreptul să meargă cu tractorul, și femeile, nu numai bărbații, cum e la capitaliștii care exploatează copiii până aceștia ajung niște schelete cu burțile umflate de foame, ptiu-ptiu, am văzut la televizor, la Ostankino.

Totuși, această tramă fragmentată nu lasă loc unei reflecții în afara a ceea ce deja a fost zis, ci mai degrabă adoptă o viziune care se recuperează pe sine din trecut, punîndu-se în mintea personajului de atunci. Bineînțeles, asta vine la pachet cu riscul său: dînd la o parte, pe alocuri, trecutul amintirii, Vakulovski inserează involuntar, ici-colo, remarci și comparații ironice subtile, lipsite de orice naivitate copilărească. Astfel, ingenuitatea vîrstei ingrate se lovește tocmai de superioritatea retrospecției asupra lumii care a fost, anulînd chiar și simultaneitatea dată de realismul discursului și al replicilor. (Auto)parodierea ajunge să se reducă la o critică cu nimic mai bună decît oricare altă critică adusă recuperării nostalgice a comunismului.

Cum ziceam, Vakulovski lucrează cu aceste mici momente, folosindu-se mai ales de dinamismul lor. Plusul adus este dat de glumele care mai de care mai licențioase, capabile să stîrnească rîsul, dar doar pentru scurt timp, pentru ca mai apoi să ne readucă la imaginea copilului prins în hățișul amintirilor. Preferatul meu, din fauna umană a romanului, este însă Colea, acest personaj care apare mereu de te miri unde și perorează poezii proletcultiste în cinstea lui Lenin. El întruchipează perfect acel homo sovieticus aflat încă în fașă, numai bun să intre în rîndul comsomoliștilor:

Din curtea vecină se auzea, tot mai tare, Colea. Recită, venind spre mine:

Ruginește iarba

Frunzele cobor,

Numele lui Lenin

E nemuritor, țipă Colea.

În mod neașteptat, cartea capătă greutate prin prezența fantasmatică a tatălui mort, prof de română, fotograf amator și fumător înrăit. Acesta își justifică existența prin toate acele fragmente din viața lui Mișca în care apare mai mult sau mai puțin sporadic, formîndu-l pe scriitorul de mai tîrziu. El vine, deci, ca un pretext necesar pentru declanșarea procesului scrierii și va continua să privească peste umărul lui Vakulovski (la propriu – „Dar cel mai tare îi place să stea în spatele meu când scriu la laptop, mai ales când scriu ceva autobiografic, ce-a trăit și el[…]”), ca și cum toată rememorarea ar deriva din această senzație de voyeurism literar. Așa se face că, în momentele în care textul pare să ascundă subînțelesuri din jargonul epocii (anii ’79-’80), complicitatea dintre tată și fiu devine, pentru cititor, explicația lor suficientă. Fără aceasta însă, ele tind să se blocheze în șiragul unor amintiri împrăștiate și neutre, fără prea multă consistență, din viața personajului.

Ceea ce-i reușește însă lui Vakulovski este exact logoreea savuroasă, plină de umor, energie și multe înjurături, fără cenzură sau tendință calofilă, în care se văd prinse toate personajele și care dă densitate scriiturii. Fiecare are ceva de zis, ba despre armata sovietică contra celei nemțești, ba despre reușitele și întinderea URSS-ului, ba despre neînțelegerile diverse din microcosmosul satului moldovenesc.

Cititorul își dă seama că în tot timpul acesta el a empatizat nu cu copilul poznaș de atunci, readus temporar în prezent, ci cu scriitorul care a trăit cîndva într-un anumit loc și timp și acum încearcă, iluzoriu, să le recupereze. Stilul zvelt și imaginile care fug prin fața ochilor pierd ceva din nostalgia copilăriei sculptate în timp și fac prea brusc saltul de la acel moment al istoriei la rememorarea lui. Pînă la urmă ajungi să realizezi că doar acolo ar fi putut Mișca să trăiască și nicăieri altundeva.

Tata mă citește și după moarte, de Mihail Vakulovski, ed. Humanitas. 132 p.

Sursa foto : humanitas.ro.

Teodora Lovin învață la un liceu din Tulcea și scrie, din când în când, despre cărți și filme.