Mai jos găsiți cîteva poze dintr-o plimbare fără țintă prin Tulcea. Sau, ca să fiu mai precis: o plimbare în care singura țintă a fost ocolirea oricăror puncte de interes turistic. Am selectat din album zona din spatele blocurilor de pe Faleză (foto 2), strada Babadag, mai jos de Peco (1, 3) și mai ales cartierul Vest (4-8). Toate reprezintă spații de tranzit, cu excepția cazului în care locuiești acolo.
Sînt cartiere care a priori nu au nimic de oferit, parte dintr-un oraș în declin. Covrigării și case de pariuri cu firme fistichii, singurele care luminează noaptea, au împînzit arterele centrale. (Multe vor pune lacătul definitiv după lunile astea; vor apărea altele în locul lor.) Teatrul a înghețat, cityplex-ul propune filme stupide, fără pic de respect pentru spectator, la suprapreț.
Am copilărit la bloc, dar mereu m-am ferit de cartierele prin care acum umblu să pozez. În Vest s-au construit cîndva șiruri de blocuri pentru cei care lucrau la combinatul de alumină. Acum sînt dormitoare colective ca oricare altele – atît doar că urmele planificării socialiste s-au menținut mai bine în tencuiala lor. De la geamuri atîrnă haine, la parter încă mai rezistă o frizerie sau un magazin alimentar – semne ale unor vremuri de odinioară. Ultima oară am fost în Vest după-amiaza, într-un weekend dintr-o iarnă mult prea caldă, pe cînd nu știam ce e aia pandemie. Acolo am găsit unul dintre ultimele locuri în care viața de cartier, așa cum generația noastră a cunoscut-o, încă se ține pe picioare. Pensionari se plimbă, copii se joacă „la bloc”; unii oameni încă își petrec parte din zi la garaj, meșteresc la mașini ascultînd la un radio portabil. În lipsă de altceva, Vestul conservă un regim de existență care a marcat o lume întreagă. Dar nu mai ține mult nici aici: peste tot apar interfoanele, iarna colindătorii-s din ce în ce mai puțini…
Cartierul se sfîrșește la șinele de tren. Dincolo de ele se întind alte măruntaie ale orașului. Pînă și asta e o experiență – sau o geografie intimă – a generației noastre, dacă e să mă-ncred în versurile lui Mihnea Bâlici:
o vârstă fragedă zdruncină ancorele unui om.
de multe ori mă trezeam cu senzația
că aș fi putut fi oricine altcineva.
dar exista o pasarelă șubredă peste liniile de cale ferată
care unea centrul de cartierele mai sărace.
cred că partea importantă din mine a rămas acolo.
biserica rusească, palatele periferiei,
copii pe motociclete stârnind furtuni de praf
pe ulițe întortocheate, seara.
FuturEast 
Love your work!
ApreciazăApreciat de 1 persoană